Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din Cartea numerilor de Florina Ilis, apărută recent în colecția Fiction Ltd., Editura Polirom.

Noul volum al Florinei Ilis este, precum cartea lui Moise, un „recensămînt” al unui popor aflat pe drumul prin pustiul adesea ostil al unei istorii potrivnice. Construit pe structura Numerilor – carte despre ascultare și răzvrătire, despre pocăință și binecuvîntare –, romanul este o sinecdocă a destinului României, ambiționîndu-se să cuprindă cît mai multe evenimente cruciale ale secolului XX și să sintetizeze o etno-istorie perfect verosimilă. Printr-o tehnică insolită, naratorul își provoacă personajele să-și depene amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adînc înfipt în pămînt, plăsmuit din imaginație, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a înregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul iubirii, al bucuriei, al nașterii și al morții, dar și al trădării, al minciunii și compromisului. Nonconformistă față de rigorile epicului tradițional, puterea de seducție a Cărții numerilor stă în varietatea personajelor și a întîmplărilor în care oricine poate identifica profiluri, personalități și experiențe din istoria personală.

Florina Ilis s-a născut pe 26 august 1968. A absolvit Facultatea de Litere și Școala de Înalte Studii Postuniversitare la Universitatea Babeș-Bolyai, unde în prezent este lector dr. la Departamentul de Limbi și literaturi asiatice. A publicat volume de poezie, teatru, eseu și romanele: Coborîrea de pe

cruce (2001; ediția a II-a, 2006), Chemarea lui Matei (2002; ediția a II-a, 2008). Romanul Cruciada copiilor (2005) a fost distins cu Premiul României literare și al Fundației „Anonimul” Cartea anului 2005, Premiul pentru Proză al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Proză al Radio România Cultural, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române, Premiul „Courrier International“, Paris (2010). Acesta a fost tradus în limbile ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză și sîrbă. În 2006, apare romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit (tradus în limba italiană), inspirat de experiența sa japoneză. În anul 2012, publică Viețile paralele (tradus în limba franceză), distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Ziarului de Iași, Premiul Radio România Cultural, Premiul Colocviului Romanului Românesc de la Alba Iulia.

****

Exact în acel timp, de undeva, de pe acoperiş, s-­a desprins o bucată de ţurţur, izbindu-­se cu zgomot de pămînt. Zgomotul acela a reverberat în mine ca o adevărată explozie, dar nici n-­am clintit, fiindcă priveliştea ce se desfăşura în faţa ochilor mei era şi mai teribilă, cu toate că, în primul moment, fără să­-mi dau seama, am dat să înaintez spre pat şi să-­l întreb pe profesor cum se zice la nuc în limba franceză. Dar intenţia mea a rămas undeva suspendată în aer, cuvintele mi­au încremenit pe buze deoarece aveam în faţa ochilor mei ceea ce nici un copil n­ar trebui să vadă dacă e vorba despre mama lui şi despre un bărbat străin. Aveam imaginea unui cur de un alb strălucitor, nespus de frumos, curul profesorului meu, cu coapsele mamei închizîndu­-se peste coapsele lui, într­-o contopire de trupuri ce­-mi părea mai mult o încleştare decît o îmbrăţişare. Profesorul nu apucase să­-şi dea jos pantalonii, care se adunaseră în jurul gleznelor ca lanţurile la picioarele condamnaţilor. Papucii de casă îi scăpaseră din picioare şi, de aceea, am putut vedea bine că avea un ciorap găurit în talpă. Mama, în schimb, era aproape goală, numai în sutien. Pielea ei frumoasă strălucea tulburător în lumina soarelui de mar­tie care cuprinsese întreaga încăpere, iluminînd­-o. Mama, ca orice femeie, descoperise şi ea că din întregul alcătuirii trupeşti sau al arsenalului feminin se desprinde întotdeauna un element din cale-­afară mai frumos decît restul şi, încredinţată de această secretă cunoaştere, se dezbrăca cu prea mare uşurătate (ar spune cu invidie sau răutate unii), dar, în fond, ea nu făcea altceva decît să-­şi pună în valoare acea însuşire în tot ceea ce avea mai fermecător şi seducător, deopotrivă. În cazul mamei era pielea. Mama are o piele fină, netedă, moale. Fără îndoială că natura, creînd­-o, nu putea realiza ceva mai frumos şi tulburător în materie de piele. Dar iartă­-mă, tată, tu trebuie să ştii toate astea mai bine ca mine. De cînd ai reapărut în viaţa noastră, calea spre intimitatea pielii ei şi spre patul comun în care ne cuibăream amîn­doi seara înainte de culcare, mie, fiului, mi-­a fost barată, în parte şi datorită faptului că am crescut, ceea ce e logic şi întrucîtva moral, dar, mai ales, din cauza prezenţei tale şi, evident, a dreptului conjugal de care, în mod legitim, beneficiezi şi te bucuri. Puiule! a rostit mama moale cu o voce încărcată de o emoţie necunoscută mie pînă atunci. Eu încremenisem cu privirea îndreptată spre ei, buimăcit de ceea ce vedeam. Neînţelegînd, dar intuind ceva. Mama, a cărei faţă strălucea, uşor îmbujorată, umedă, a întins apoi mîna spre cearşaf, pernă sau pla­pumă, încercînd să apuce ceva cu care să-­şi acopere goliciunea, izbutind să tragă spre ea un colţ de plapumă şi s­-o strîngă la piept, dar nu mai mult, lăsîndu-­şi coap­sele, abdomenul care se ridica şi se lăsa nervos, umerii şi braţele descoperite. Spaima din ochii ei avea o mie de nuanţe, dar, dintre toate, ruşinea, învăluită într­-o nervozitate neliniştitoare, m-­a făcut să tresar, tulburat. ruşinea ei mi se transmise şi mie, mai întîi, sub forma unei fierbinţeli ciudate în obraji, apoi a unui vîrtej teri­bil care îmi părea că mă absoarbe, înmuindu-­mi braţele şi picioarele pînă într-­un punct în care îmi părea că mă topesc asemeni zăpezii de pe acoperişuri. În momentul în care profesorul s-­a desprins complet, sărind în picioare, aproape rostogolindu­-se pe podea din cauza gleznelor prinse în legătura de lanţ a pantalonilor, mama, apucînd în sfîrşit cu degetele tremurînde plapuma, a izbutit să se acopere pînă sub bărbie. Dacă s­-ar fi putut, ar fi vrut, probabil, să dispară pentru totdeauna din ochii mei. Profesorul şi­-a ridicat cu un gest grăbit pantalonii şi a venit spre mine sprinten, uşor încurcat. Peste strălucirea din ochii lui albaştri, încărcaţi de dragostea pentru femeia din braţele căreia apariţia mea inopinată tocmai îl des­prinsese, imaginaţia mea suprapunea oarecum, ironic, jucăuş, imaginea feselor lui, albe, rotunde, împingîndu­-se spasmodic şi ritmic în trupul mamei.