De ceea ce te temi, nu scapi. Așa sună o zicală românească, valabilă acum pentru toată Uniunea Europeană. Pentru că temerile anterioare privind ascensiunea partidelor izolaționiste au fost confirmate la alegerile europarlamentare de duminică.

Sondajele pre-electorale de pe la începutul anului au proiectat zonei extremiste o pondere de 20% după aceste alegeri. Rezultatele alegerilor confirmă procentajul cu vîrf și îndesat. Partidul de extremă dreapta al lui Marine Le Pen a scos în Franța peste 23% din voturi. Nigel Farage cu al său Brexit Party a luat 31%. Iar Liga lui Matteo Salvini a obținut chiar mai mult, 34 la sută. Șeful Ligii a făcut și calculele: cu aceste voturi, „partidele naționaliste și populiste” vor ocupa în Parlamentul European peste 150 de locuri. Ceea ce înseamnă, raportat la numărul total de 751 de eurodeputați, 20% din parlament.

Și încă nu sînt puși la socoteală alți actori politici care împărtășesc viziunea izolaționistă a celor menționați deja, de exemplu Fidesz în Ungaria sau AfD în Germania. Primul e momentan afiliat la populari, dar e suspendat din grup din cauza deraierilor de la valorile statutului de drept. Alternativa pentru Germania spera la mai mult, dar chiar și cu cele zece procente obținute și-a îmbunătățit scorul precedent. Cîștigurile partidelor naționaliste și populiste au fost făcute pe seama partidelor de centru-stînga și de centru-dreapta, care au asigurat pînă acum echilibrul politic european. Singura consolare a acestora din urmă – dacă se poate numi consolare – vine din faptul că în cazul în care Brexit-ul va avea loc, locurile britanicilor vor fi împărțite între toate formațiunile din PE, diminuînd din impactul „grupului Salvini”.

Dacă la 10%, cît era pînă acum, grupul naționalist mai putea fi ignorat, la 20 de procente mesajul său e de luat în seamă de către establishment-ul politic de la Bruxelles. Mesajul transmite pe scurt că simultan nu poți avea și coeziune internă, și deschidere externă. Acum depinde de iscusința negocierilor politice ca previzibila „închidere” a Europei printr-un control mai strict al imigrației să fie însoțită de consolidarea internă a valorilor democratice și de extinderea conștiinței identității europene, așa încît UE să fie în stare să facă față presiunilor americane, rusești sau chinezești.

Despre această miză a alegerilor europene s-a vorbit puțin în campania electorală din România. Aici au dominat răfuielile politice interne. Europa a fost primită doar ca fundal pe care să iasă prin contrast „demnitatea” și „respectul” pe care le-ar merita românii din partea ei. Unele partide și unii politicieni, inspirați, au pus anticorupția printre temele europene, dar de fapt este vorba de o problemă destul de specific românească. Defazajul tematic e scos în evidență de două evoluții. În România, dintre partidele mai mari, nimeni nu și-a asumat tema naționalistă, anti-imigrație. Dacă ar fi fost în opoziție, poate că și-ar fi asumat-o PSD-ul, dar în condițiile date acesta s-a apropiat de ea cu mari precauții. Populismul românesc și-a găsit debușeul tocmai în șarjele anti-corupție. Rezultatul – fericit, dar întîmplător – e că România nu trimite reprezentanți în grupul naționalist din PE. Dar ce trimite? Aici intervine al doilea aspect. Nu e prea clar ce trimite. Primii clasați, liberalii, nu sînt de fapt liberali, nu merg în grupul european de profil, pentru că sînt… populari. De asemenea, nu știe unde vor merge cei 6-7 europarlamentari ai USR-PLUS. Sînt semnale că de fapt ei ar fi liberalii care se vor afilia grupului ALDE. Aceasta dacă nu cumva vor opta pentru grupul preconizat „de reformă a UE”. PSD va trimite cu aproximativ șase oameni mai puțin în Parlamentul European, deși grupul socialist îi primește cu destulă circumspecție, probabil cu aproape aceeași circumspecție cu care Fidesz e privit de popularii europeni. Celelalte partide care au depășit pragul electoral nici nu mai contează, ele vor avea doar cîte un eurodeputat. Așa că din acest punct de vedere s-ar putea spune că alegerile europarlamentare în România încă nu au avut loc.

Foto: adevarul.ro