Mică fiind, mersul la mare era un fel de obligaţie de familie. Deşi am copilărit în vremuri comuniste, vacanţele erau, pentru noi, mai curînd un soi de migraţie la… moşie. Doar că moşiile nu erau ale noastre, ci ale statului. 
 
Puteau fi, într-un fel, ale noastre, prin repetată şi fidelă folosire. Dacă în fiecare an mergeam în acelaşi loc, două-trei săptămîni, locul respectiv era, măcar puţin, şi al nostru. Aşa s-a întîmplat cu hotelul Siemens din Mangalia, unde ne-am petrecut vacanţele ani de-a rîndul. Hotelul, cel puţin pe dinafară, nu era mare lucru: arăta standard, ca mai toate hotelurile comuniste – un bloc ceva mai impresionant. Partea lui bună era că se afla foarte aproape de mare. Nu doar că vedeai marea de pe geam (dacă primeai cameră pe partea bună), ci o şi auzeai non-stop.
 
Prima mea relaţie cu marea a fost tocmai cea cu zgomotul ei monoton, continuu, care te însoţea şi cînd dormeai. Sau mai ales atunci: dormind cu geamul deschis, aveai senzaţia că eşti pe mare. Pentru mine, mică, freamătul ăsta al mării a fost mai curînd o ameninţare, care mi-a însoţit mai toate visele estivale, devenite coşmaruri: visul meu recurent era cum marea se revolta, ieşea din pattern-ul regulat şi invada hotelul, valurile ei uriaşe treceau peste el. 
 
Frica instinctivă de ceva ce nu puteam cuprinde a mai fost domolită de interacţiunile directe cu fiinţele mării ori cu rămăşiţele lor: dimineaţa veneau pe balcon pescăruşii, dornici să se înfrupte din puţina mîncare pe care o ţineam acolo, iar de pe malul mării culegeam cochilii de scoici şi melci, cu care făceam construcţii şi pe seama cărora ţeseam poveşti. Existau melci mari, mai ales în zona digului, cei în care puteai auzi zgomotul mării, dacă aveai norocul să-i prinzi întregi. Şi melci minusculi, rotunzi sau alungiţi, cu o infinitate de modele în dungi şi picăţele, pe care-i colecţionam. Cînd apa era limpede, aproape de mal puteai zări şi niscaiva peştişori care înotau grăbiţi, precum şi nelipsiţii crabi. Dacă-ţi foloseai imaginaţia, aşa cum o făceau părinţii noştri, puteai genera creaturi mitologice, precum Zîna Mării, odată ce vedeai răsăritul, apusul sau măcar linia orizontului. 
 
Căci ceea ce făcea marea, mai mult decît orice altceva, era o deschidere şi o lărgire de perspectivă. E adevărat că mi-am dat seama de asta abia mai tîrziu, pe la 20 de ani, cînd am simţit, pur şi simplu, oricît de banal ar părea, vorba cîntecelor, nemărginirea. Ţin minte şi acum momentul în care, ducîndu-mă pînă în faţa mării, prin anul II de facultate, şi aşezată acolo, i-am simţit, pur şi simplu, puterea şi fascinaţia mult dincolo de limitele mele, penibile, omeneşti. În copilărie, trăiam lucrurile astea, dar, desigur, instinctiv: sub formă de plăcere şi frică. Plăcerea de a mă bălăci nonstop, apoi de a înota lăsîndu-mă leneş în voia meandrelor mării. Frica nu doar a coşmarurilor cu marea invadatoare, ci şi a valurilor reale, care te puteau băga la fund, transformînd o joacă într-o tragedie. Mi s-a întîmplat şi mie, o dată, cînd ne jucam de-a săritul peste valuri, dar nu a fost o tragedie, slavă Domnului, ci mai curînd o dramoletă: am fost băgată la fund, m-am speriat destul de zdravăn şi, cînd am ieşit la suprafaţă, îmi pierdusem doar sutienul (aveam vreo 12 ani). Pentru alţii, însă, au fost tragedii adevărate, iar marea atît de iubită şi-a arătat, fără scrupule, partea ei întunecată: aşa s-a întîmplat, acum doi ani, tot la Mangalia, cu prietena mea, Ligia, care s-a înecat. 
 
Tot marea era legată, la vîrstele adolescentine, de aşteptări romantice. Ţin minte că nu-mi doream nimic mai mult decît să fac baie noaptea, în compania masculină dorită, să mă scald fix în dîra pe care o lăsa luna prin mare. În realitate, am făcut baie noaptea, dar, dacă n-ar fi existat nişte prosoape uriaşe şi o sticlă de coniac, nu s-ar fi terminat romantic, ci la spital. 
 
Acum cred că am ajuns la o pace cu marea: îmi place, desigur, în continuare, să mă bălăcesc, dar mai mult să mă plimb pe malul ei, cît să o simt, şi să mă uit la ea, pur şi simplu, fără nici o aşteptare.