Nu mi-e frică de nimic. Replica e repezită, uşor arogantă, cu o agresivitate jucată sub care se simte cum se zbate frica. Are 14 ani şi 9 luni şi vrea să scape de eticheta asta de copil. Nu mai e o fetiţă şi nu îi e frică de nimic. Picioarele îi atîrnă neglijent, cu vîrfurile întoarse spre interior, faţa i s-a schimonosit într-un rictus, privirea zeflemitoare îi studiază rapid pe cei patru băieţi de 17 ani. Să facă bine să o ia în serios. Acum e mare, bea bere, fumează şi NU mai e virgină, da? De fapt, nu. E doar un pui ieşit din coajă, curios şi temerar, un copil care nu mai e copil, dar nu e nici adult, acel miez confuz de vîrste şi emoţii, cu hormonii răvăşiţi, prea mare ca să se ţină de fusta mamei, prea mic ca să facă diferenţa între bine şi rău, îndoctrinat de reguli şi gata să le încalce, cu inocenţa pierdută la televizor, dar fără răni reale. E o fetiţă care se vrea femeie, deşi habar n-are ce înseamnă asta. Aşa că îşi maschează frica: nu mi-e frică de nimic. Replica asta duce aproape inevitabil la dramă.

Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya, spectacolul de licenţă al regizorului Bobi Pricop, preluat de Teatrul Act, este o radiografie precisă a psihicului adolescentin. Pornind de la un caz real, îndelung disputat în anii '90 în Israel, piesa reface un proces de viol în care atît victima, cît şi agresorii au mai puţin de 18 ani. Miza spectacolului nu este drama în sine, ci mecanismul care a permis producerea ei. În fapt, este vorba despre o dublă manipulare, una inegală. Puştoaica crede că atitudinea ei dezinvoltă îi va aduce un loc în gaşca băieţilor, în timp ce ei o manevrează versatil, ca pe o păpuşă gonflabilă. Sîntem departe de  candoarea din Deşteptarea primăverii a lui Frank Wedekind, într-un  moment delicat în care copiii înţeleg fără să înţeleagă, ştiu teorii moralizatoare, dar nu le recunosc în viaţă.

Piesa pune şi problema incriminării juridice a unui eveniment dificil de definit pentru că, la o analiză obiectivă, toţi cei implicaţi sînt în parte victime. Provocarea, lipsa de experienţă, hormonii, incapacitatea de a diferenţia binele de rău sau de a controla un joc benign sînt circumstanţe atenuante care ajung chiar să dezincrimineze agresorii. Responsabilitatea devine o noţiune flexibilă şi, ţinînd cont de circumstanţe, ea este discutabilă. Presiunile îşi au rolul lor în această instabilitate a vinovăţiei. Duritatea şi lipsa de scrupule fac parte din jocul juridic. Între justiţie şi dreptate nu se pune întotdeauna semnul egal. Este prima regulă care se învaţă la Facultatea de Drept.

Edna Mazya a imaginat un joc diabolic: copiii şi avocaţii lor / procurorul  sînt interpretaţi de aceiaşi actori. Decupajul secvenţial al textului, cu glisarea continuă între trecut (momentul faptei) şi prezent (procesul), face ca trecerile dintr-un personaj în altul să fie rapide, cu un singur gest. Părul strîns la spate sau un sacou modifică nu numai aspectul, ci întreaga atitudine. Ţinuta neglijentă a copilei se îndreaptă maiestuos pentru a deveni procuroare. Excelentă actriţa Ioana Manciu, cu un joc filigranat, susţinută foarte bine de Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumazescu şi Vlad Pavel, care reuşesc să se individualizeze, deşi joacă „în grup”.

Bobi Pricop a gîndit un spectacol minimalist, aproape auster, cu un decor format din cinci scaune, foarte puţină mişcare şi o densă acumulare de detalii care construiesc cinematografic personajele. În fond, spectacolul lui Bobi Pricop este despre cruzime. Lumea adolescenţilor este la fel de dură ca a adulţilor. De la teribilism la  vieţi frînte e doar pas, pe care tinerii îl fac de multe ori fără să-şi dea seama. Jocuri în curtea din spate e un spectacol care ar trebui văzut obligatoriu de copii, părinţi şi profesori. Pentru ca jocurile să nu se termine cu drame.

Teatrul Act
Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya
Traducerea: Ada-Maria Ichim
Regia: Bobi Pricop
Cu: Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumazescu,  Vlad Pavel
Foto: Steluţa Popescu

Oana STOICA este jurnalist şi critic de teatru.