La vremea bilanţului lui 2011, teatrul românesc iese bine, ba chiar cu cîteva excelenţe. În ciuda crizei, anul teatral trecut a fost destul de agitat, a păstrat un anume eclectism stilistic şi a dezvoltat direcţii noi. Zona independentă a excelat la acest capitol, al extensiei, cu spaţii noi de joc şi înflorirea teatrului de consum, pe de o parte, şi cu focusarea pe docudrama socială, pe de altă parte.

În locul unei investigaţii analitice, am preferat însă o retrospectivă subiectivă. Ce a păstrat memoria din aventurile scenice şi extrascenice ale lui 2011:

Ninsoarea învîrtită pe turnanta amintirilor în spectacolul lui Yuri Kordonsky Îngropați-mă pe după plintă. În furia certurilor domestice din acel microunivers contorsionat, plăcerea (nerecunoscută) a torturării reciproce ia forma blestemelor metaforice ale Bunicii, aruncate cu generozitate asupra tuturor membrilor familiei. Ce poetică a urii conţin ele: ”Blestemat să fii de ceruri, de Dumnezeu, de pămînt, de păsări, de peşti, de oameni, de mări, de văzduh!... Să te mănînce stafilococul auriu... ”. Strigătul micului Sasha: ”Bunicule, ăştia sunt Bitălşii!” irumpe cu speranţă printre ele, în timp ce din casetofon se aude muzica triumfalistă a Armatei roşii.

Şi tot Kordonsky, în Ultima zi a tinereţii, face să înoate halucinant o întreagă pădure de mesteceni.

Doi pitici migrenoşi dau noroc cu jumătăţi de lămîie în spectacolul Afrimului, Mai întîi te naşti. Alături locuieşte o femeie-copac indigo.

La Căminul Moses Rosen, în Vîrsta obiectelor, bătrînii vorbesc despre ei înşişi, istorie şi istorii cu personaje fabuloase precum Lili din povestea Iudithei Ardeleanu. Este cea de-a treia soţie a tatălui autoarei, a supravieţuit Auschwitz-ului şi a fost binecuvîntată cu o iubire tîrzie, totală şi incredibilă ca o melodramă. Poveştile bătrînilor sărează cerul gurii.

Plouă mult la Andrei Şerban în Unchiul Vanea. Sub o ploaie răpăitoare de vară, Vanea şi Astrov beau vodcă încruşind paharele. E un ultim moment de prietenie, de solidaritate în ratare înaintea apariţiei rivalităţii în amor. Şi ca multe lucruri importante, el se consumă fără ca cei doi să ştie că e ultimul.

Mi-au rămas în minte umbrele acelor paiaţe caragialiene proiectate pe un albastru crepuscular în D'ale carnavalului al lui Purcărete şi obsedantul refren: şi mă cere, mamă, cere / cine dracu te mai cere...

Un rictus de Frankenstein transformă chipul lui Marcel Iureş în Moartea lui Ivan Turbincă (Absolut!). Şi alt refren se lipeşte de creier: de trei zile zac în boală / şi nu zice nimeni scoală...

Rictusul ăsta grotesc îl avea şi Karin în Strigăte şi şoapte în timp ce purta, dreaptă și rece, un duel verbal șfichiutor cu soțul său, iar mintea îi aluneca pînă la limita nebuniei isterice. O mostră de cruzime familială care, deşi poate părea bizar, aminteşte de filmele lui Haneke mai degrabă decît cele ale lui Bergman. 

Strigătul care te face să roşeşti este al Alinei Şerban în Declar pe propria răspundere, spectacolul său despre regăsirea identităţii etnice (rome): ”Vreau să am şi eu pielea albă! Doamne, fă-mă româncă! ”

[trailer] DECLAR PE PROPRIA RASPUNDERE from veioza arte on Vimeo.


Îmi place stilul teatru-film, senzaţia că vezi numai prim-planuri minuţios orchestrate ca la Cristi Juncu şi LaBute-ii săi, XXL la Teatrul Act şi Helter Skelter la Tîrgovişte.

 

Ce a mai rămas din 2011:

-    Mărturisirea vulnerabilităţii făcută de Răzvan Mazilu din Requiem. Nu ştii nimic despre mine: „Mi-a fost mereu teamă că nu corespund dansului clasic, dansului contemporan, tendințelor din dansul contemporan, publicului și criticilor”. Cîtă fragilitate!

-    Descoperirea anului, dramaturgul Székely Csaba, autorul piesei Flori de mină, o minte lucidă şi o replică sclipitoare.

-    Un nou spaţiu de artă contemporană, un subsol de fabrică socialistă, subRahova, unde, cu riscul de a-l oripila pe „patronul” Farid Fairuz, aş vedea montată piesa lui Gorki, Azilul de noapte.

-    Inventivitatea artiştilor contemporani de a protesta, nu neapărat datorită trendului indus de mişcarea Occupy, cît din cauza dezastrelor social-politice mioritice (a se vedea situaţia CNDB-ului, rămas în stradă şi acum, la un an de la evacuarea din TNB). Revolta protestatară ca formă de artă.

-    Julieta în cadă, gata să îşi taie venele, filmată în alb-negru cu o pelicula învechită şi Tom Yorke & Radiohead ca soundtrack cu hipnoticul lor album Amnesiac. Asta la Opera Naţională Bucureşti, în coregrafia lui Edward Clug.

-    Regretul că nu am văzut pe viu spectacolul incendiar (și incendiat) al lui Romeo Castellucci, Sur le concept du visage du fils de Dieu, la Théâtre de Ville din Paris. Am văzut, în schimb, lungi fragmente pe youtube, am citit aproape tot ce s-a scris şi mă îndoiesc că italianul a vrut să demoleze religii, aşa cum e acuzat de catolicii fervenţi (spectacolul e despre creştinism, dar se poate extinde la orice formă de religie). Pare să fi intenţionat, mai degrabă, să chestioneze repere fundamentale ale existenței umane. Omenirea și-a pierdut demult candoarea, lumea de azi este una a îndoielii şi unul dintre subiectele supuse dilemelor şi, în consecinţă, investigaţiei, este credința. „Crede şi nu cerceta” devine „întreabă-te şi răspunde”.  Dar să nu riscăm o concluzie înainte de cercetare/vizionare...

-    Aș fi vrut să văd şi spectacolul Afrimului de la München...

Şi totuşi, imaginea anului este a ninsorii din Îngropaţi-mă pe după plintă, nu cea de pe scenă, ci cea din sală care, la final, cade liniştit peste spectatori aşa cum se aşterne uitarea peste micile drame care ne marchează iremediabil existenţa. După lungul monolog al Bunicii, cu iertarea, şantajul şi ura succedîndu-se la nesfîrşit (suferinţa durează mult sau aşa ni se pare), ninsoarea îngroapă durerea doar pentru a o conserva. Micile confetti rămîn mult timp ascunse în haine. Ca şi rănile din copilărie. 

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.