Reporterul: Bună ziua, domnule Melcocovici! Mă numesc Ioana Mihnea şi sînt reporter la ziarul „Lumea animalelor“. Aţi fi de acord să vă luăm un interviu?

Melcul: Inamici! Ajutor!

R: Nu vă speriaţi, Măria Voastră, nu sîntem arici pentru a vă mînca. Aşadar, voi repeta întrebarea. V-am putea răpi cîteva minute din timpul dumneavoastră preţios pentru un scurt interviu?

M: A? Da, drăguţă, da. Doresc un meniu, dar mă duci tu la restaurant?

R: V-am întrebat, dacă vă putem lua un interviu!

M: Bineînţeles. Îmi pare rău, aşa e la bătrîneţe, nu mai auzi bine, nu mai vezi bine, nimeni...

R: V-a fost greu să bateţi atîta drum de unul singur? Din moment ce sînteţi rege, nu v-a oferit nici un slujitor un mijloc de transport mai rapid?

M: În regatul meu eram cel bun „alergător“. Eu eram cel mai rapid mijloc de transport, dacă se poate spune aşa.

R: Nu puteaţi să cereţi ajutor oamenilor? Unii dintre noi nu discriminăm melcii. Chiar şi legile noastre oferă ajutor celor cu posibilităţi minime. În acest moment aş putea să vă iau în palmă şi să vă...

M: Destul, domnişorico! Poate ţie ţi se pare uşor să spui toate acestea, să te dai mare cu legile voastre, dar despre noi nu ştii nimic. Istoria melcilor este una foarte bogată. Rudele noastre au apărut înaintea strămoşilor voştri! Cînd rostiţi numele de moluscă trebuie să simţi respect, nu milă! Putem să ne descurcăm şi singuri!

R: Îmi pare rău dacă v-am jignit, Alteţa Voastră!

M: Ar trebui să îţi pară! După standardele noastre, noi sîntem superiori oamenilor! Tinerii din ziua de azi, fie ei melci sau oameni au uitat adevăratele valori!

R: Putem să revenim la subiect, vă rog?

M: Preabine. Dar să nu uiţi ce ţi-am spus! Noi melcii...

R: Titlul de cel mai rapid alergător l-aţi cîştigat cu greu? Adică, un rege nu ar trebui să se pună în pericol pentru astfel de nimicuri.

M: Ai dreptate drăguţă, dar titlul l-am cîştigat cu mult înainte de a deveni rege. Pe atunci eram un flăcău după care multe melcuţe visau. Aveam muşchi, cochilia tare şi multe altele.

R: Aşadar, eraţi un adevarat atlet. Puteţi să ne mai spuneţi dacă aveaţi şi alte talente în afară de „alergatul viteză“?

M: Bineînţeles că mai aveam. Eram halterofil, ridicam pietre de toate mărimile cu căpşorul meu şi cu cochilia. Nu era chiar uşor. De multe ori mi-am pus viaţa în pericol.

R: Şi... cum aţi ajuns rege? Se spune că cei care au muşchi nu au creier. Credeţi că e adevărat acest zvon?

M: Bineînţeles că nu. Zvonurile sînt mereu simple scorneli, iar eu sînt dovada vie ce le contrazice. Pe lîngă muşchi mai am şi inteligenţă. Cine credeţi domnişoară, că de mic copil a strîns melc cu melc din toate colţurile pădurii şi a pus bazele acestui stat?

R: Dumneavoastră?

M: Normal că eu. Fără mine nu exista economie, nu exista turism, nu exista nimic din acest regat. Ar fi fost anarhie. De aceea, am o linişte sufletească pentru că am făcut ceva în viaţa mea.

R: În cazul acesta, cum de aţi decis să vă supuneţi la o asemenea încercare, din moment ce aveaţi tot ce v-aţi fi putut dori? Bucureştiul nu este chiar la o aruncătură de băţ faţă de „Regatul melcesc“.

M: Ooo, da, ai dreptate, e chiar foaaarte departe. Mi-am petrecut toată tinereţea parcurgînd acest drum. În ani melceşti sînt cel mai bătrîn melc din lume. Am aproximativ 152 ani.

R: Mă surprindeţi cu fiecare răspuns. Totuşi, nu mi-aţi răspuns la întrebare. De ce aţi dorit să faceţi un drum atît de lung din moment ce aveaţi un regat de condus şi totul vă era la picioare?

M: Nu, nu vă pot vorbi despre asta, este prea dureros.

R: Vă rog, descărcaţi-vă, promit că nu veţi regreta. Aveţi încredere.

M: Preabine, drăguţă. Cu mult timp în urmă, cînd eram tinerel, am întîlnit o melcuţă care mai tîrziu a devenit regină. Încă îmi mai amintesc chipul ei angelic, guriţa ei triunghiulară rujată, ochii din corniţe rimelaţi care adesea lăcrimau la vedera mea, sau din pricina machiajului... (nici eu nu-mi mai amintesc prea bine) iar cochilia-i era divină. Adesea străluceau pe ea diamante sau coliere din aur. Dar vai, cît de crudă este viaţa. La scurt timp iubirea vieţii mele mi-a fost răpită aşa că am decis să-i îndeplinesc ultima dorinţă: o pereche de ochelari de soare „Luis Melcons“.

R: Aşadar, aţi bătut atîta drum doar pentru o pereche de ochelari de soare?!

M: A fost ultima ei dorinţă. Noi melcii avem tradiţiile noastre şi modul nostru de a ne arăta afecţiunea. Măcar pe mormîntul ei să stea, dacă nu poate să îi poarte.

R: Condoleanţe. Trebuie să vă fi îndrăgostit doar dintr-o singură privire de o iubiţi atît de mult.

M: Mda. Într-un fel.

R: Dacă nu sînt cam indiscretă, aţi putea să-mi spuneţi povestea dumneavoastră de dragoste?

M: Să ştii că sînt cam grabit dar fie, de dragul tinerei generaţii. Totul a început cînd în copacul meu s-a mutat Licurici Luminici. Era un tînăr foarte de treabă sau cum obişnuiam eu pe atunci să zic, „beton“ care deîndată mi-a devenit bun prieten. Ce frumos era în acele vremuri, fără responsabilităţi, fără prea multe îndatoriri...

R: Dar nu eraţi rege? Parcă regii au foarte multe îndatoriri.

M: Adevărat, dar eram tînăr. Gîndirea mea era simplă. Din moment ce eu îi îndemnasem pe toţi melcii de pretutindeni să se adune într-un regat independent, datoria mea se încheiase. Eram rege, aveam tot ce-mi doream, cei maturi se ocupau cu ridicarea nivelului de trai. De aceea am făcut multe nebunii în tinereaţea mea. Într-o asemenea zi, la îndemnul bunului meu prieten Licurici, am avut o experienţă inedită într-un loc despre care nici nu ştiam că există în Regatul melcilor.

R: Şi, care era? Scuzaţi-mă că vă întrerup dar spuneţi poveşti la fel ca bunicul. Numai el creează un astfel de suspans.

M: Se numea „Melcocos Disco-Bar“. Era o discotecă cochetă unde aveam să-mi petrec multe nopţi albe. Ritmurile de salsa şi disco mereu mă pătrundeau pînă în cochilie, iar întunecimea în care abia dacă se zărea lumina lui Luminici (avea meserie de luminator) întreţinea o atmosferă cu totul deosebită. Din prima seară, am întîlnit-o la o masă dintr-un colţ mai îndepărtat al localului. Prietenii mei m-au îndemnat să ne aşezăm acolo, iar ea, timidă, a început să discute cu mine. Din subiect în subiect, din vorbă-n vorbă am observat cu uimire că aveam foarte multe lucruri în comun. Mai apoi am şi dansat. În clipa aceea am simţit ceva cu totul nou, am simţit cum mă îndrăgostesc. A doua zi în care m-am văzut cu Melcuţa Melcoro (numele de domnişoară) am trăit tot o experienţă inedită, dar în cu totul alt fel decît în seara precedentă. Am observat cu uimire faptul că arăta mult mai bine în semiîntuneric decît la lumina zilei. Culoarea feţei avea nuanţa unui bec consumat, corniţele-i erau le fel de drepte ca un drum bifurcat, iar cochilia, ce să mai spun despre cochilie? Crăpată nu era, dar parcă ar fi spălat-o cu noroi. Totuşi, pentru mine aceeaşi fiinţă divină rămăsese. Misterioase sînt căile dragostei. Doi ani mai tîrziu, ne-am căsătorit şi am început să-mi iau în serios îndatorirea de rege. Trei ani mai tîrziu am elaborat primele legi şi am dezvoltat industria regatului pentru a-mi putea întreţine soţia. Cît despre ea, operaţiile estetice îşi făcuseră în mare parte datoria, dar tot a trebuit să se machieze un pic (mai mult) pentru a arăta ca un fotomodel. Părinţii ei erau mîndri de un aşa ginere. Cinci ani mai tîrziu..., sărăcuţa de ea şi-a dat duhul, ultimele vorbe fiind „Te iubesc!“.

 R: Parcă spuneaţi că v-a cerut o pereche de ochelari de soare „Luis Melcons“.

M: A, da. Şi asta. Uitaţi, am păstrat ultima bucată din această colivă pentru mine, dar v-o dăruiesc dumneavoastră.

R: Vai, Măria Voastră, dar mă măguliţi, nici nu ştiu ce să fac. O singură întrebare îmi vine în minte acum. E comestibilă pentru oameni?

M: Bineînţeles că e comestibilă, totuşi nu vă recomand să o mîncaţi atunci cînd sînteţi veselă, pentru că gustul este atît de scîrbos, încît vă va reveni tristeţea datorată morţii persoanelor dragi. Nu mai spuneţi nimănui, dar aceasta era partea ce mi se cuvenea. În ţara mea nu avem cîini cărora să le dam toate resturile, ca în ţara voastră...

R: Mulţumesc pentru că m-aţi prevenit. În continuare, ce aveţi de gînd să faceţi? Credeţi că mai puteţi face faţă acestei călătorii?

M: Bineînţeles, nu vedeţi? Mai am cîţiva milimetri. Un mic efort şiii... am ajuns! Optzeci de ani de muncă şi patruzeci de ani de pauze nu au rămas nerăsplătite. Mai urmează doar să găsesc nişte ochelari de soare pentru draga mea Melcuţa.

R: Ăăăă... Felicitări, Sire! Cred că am terminat interviul. 

Peste cinci minute:

– Ioana, crezi că o să-şi dea seama pînă la urmă? mă întrebă Eduard, responsabilul cu echipamentul.

– Nu am nici o idee. Este cam greu de citit pentru un melc numele unei clădiri aşa de fastuase.

– Nu cred că melcii ştiu să citească şi nu cred nici că acest moşneag melc îşi va da seama că mall-ul este în cealaltă parte a Bucureştiului şi că se află de fapt la Casa Poporului.

– Mda, ai dreptate. Ce poate face dragostea dintr-un melc. Dintr-un falnic rege, a ajuns un soi de satelit fără direcţie. – Şi mai ciudat este, că Irina, prietena mea de la ziarul Privind printre necuvîntătoare, a scris un articol despre Melcuţa Melcocovici, mi-a zis arătîndu-mi hîrtia cu pricina. Nu mi-a fost prea dificil să-mi dau seama de poziţia reginei melcilor. O simplă poză cu o cochilie aurită în vîrful unui ciudat tip de car alegoric şi cîteva propoziţii: „Doamna Melcuţa Melcocovici, studentă la actorie, cîştigă tronul Regatului melcilor, jucînd celebrul rol al Julietei pe moarte, din piesa Romeo şi Julieta. Conspiraţia a fost pusă la cale de părinţii fetei şi de stimabilul domn Licurici Luminici care s-au ocupat de detaliile falsei înmormîntări şi de manipularea tuturor subalternilor regelui, spre a-l trimite pe acesta într-o calătorie făr’ de SFÎRŞIT. Prin urmare, şi-au cîştigat şi ei jumătate din tron.“

– Hm! Ce noroc pe Măria Sa, ex-regele, că nu poate citi!  Morala: Să nu aveţi încredere în melcuţe exagerat de machiate şi în prieteni mult prea luminoşi, pentru a fi adevăraţi! 

Bogdan Cătălin MEREUŢĂ, clasa a VII-a Şcoala nr. 40 „Iulia Haşdeu“, Galaţi