Îngerul meu păzitor a rămas fără o aripă. I-am tăiat-o eu. Oare cum va trăi un înger fără o aripă? Va mai putea să fie vreodată întreg? Mă va ierta oare cîndva? Va putea fi iarăşi cel care a fost odată pentru mine? Probabil că nu, mai ales că este şi foarte supărat pe mine. Ce spun eu, supărat?! Pur şi simplu, mă urăşte... mă urăşte. 

Am simţit-o din cuvîntul său, cînd mi-a spus adio. A plecat fără să se uite în urmă. Sau poate că nici nu ar fi înţeles. Pînă şi îngerii sînt egoişti cînd le iei ceva ce le aparţine. Numai că eu nu i-am luat aripa ca să mă folosesc de ea... nu! Am văzut mai demult cum aripa lui se îmbolnăveşte. Nu voia să îmi spună, dar eu îi simţeam tremurul atunci cînd mă ţinea de mînă ca să mă treacă strada sau... ca să pot picta suflete. El ştia de ce, eu îmi spuneam în gînd că o fi din cauza anilor mulţi în care a făcut gestul acesta pentru toţi pe care i-a ocrotit. El ştia însă de cînd îl durea. 

Am stat noi într-o după-amiază, întinşi cu faţa sus în iarba unei poieni, şi dădeam forme norilor, formele obiectelor de care ne era dor. Era frumos jocul nostru. Eu eram aşa de fericită, încît nu i-am simţit zvîcnetul aripii cînd o viperă a trecut peste ea. Nu am ştiu că picătura de otravă i-a ars aripa într-un colţ. El avea grijă de bucuria mea de copil ce se juca cu norii şi rîsul meu îl făcea să uite de efectul otrăvii. 

Zilele treceau, îngerul meu era trist şi din ce în ce mai neputincios. Se ascundea după umbra mea şi-l vedeam cum îşi îngrijea aripa ca să nu văd cum otrava îşi făcea efectul, iar cîteodată, cînd nu reuşea, era chiar răutăcios. Atunci îmi aminteam că am văzut vipera, dar nu am crezut că o atingere poate face atît rău. 

Într-o zi, tocmai mă luase pe aripi şi zburam deasupra unui munte dintr-o ţară de poveste, şoptindu-mi că nu o să poată trăi nicicînd fără mine. Atunci, în zborul nostru, otrava iar şi-a făcut simţită prezenţa. Cu atîta violenţă, încît chiar dacă şi-a adunat toate puterile, nu a mai putut zbura. Mi-a dat drumul chiar cînd treceam deasupra unui abis. Am avut noroc de un copac cu vise, crescut printre stîncile colţuroase, stînci ce parcă aşteptau trupul să mi-l sfîşie. M-am agăţat în ultima clipă de o rădăcină puternică. Îngerul a stat şi se uita cînd la aripa rănită, cînd la mine. Am încercat să ajung la el, în timp ce îşi acoperea rana cu frunze. Atunci am luat hotărîrea. Nu voiam să-l văd suferind, nu voiam ca otrava să îl facă om... un om otrăvit. Am aşteptat să aţipească şi, cu lacrimi în ochi, i-am retezat aripa. 

În clipa următoare, i-am văzut în ochi mirarea şi disperarea... neputinţa şi ura. Mi-a spus un adio aruncat peste umăr la florile răsărite, unde a stat, şi a plecat. 

Bine a făcut! Nu trebuia să îmi vadă durerea. De durerea mea nu-mi păsa, ci de faptul că acum va trăi. Mă întreb: oare îngerul care m-a învăţat să mă plimb printre nori, care mi-a ţinut mîna ca să pot picta suflete, care m-a salvat de atîtea ori... nu a fost şi el tot un om?

 

Ana BURTEA, clasa a VII-a, Şcoala nr. 11 „Ion Heliade Rădulescu“, Bucureşti