Déjà-vu

Anul trecut, într-o seară, auzind discuţiile electorale din ce în mai aprinse de la posturile TV mi-am amintit de Caragiale. Cu cît se apropiau mai mult alegerile, cu atît mai mult politicienii noştri seamănau cu personajele dramaturgului.

L-am văzut pe Nae Caţavencu – cel plin de dorinţa parvenirii politice, care, devotat doar dorinţelor sale este la început mîndru, agresiv, dar în final ajunge de partea cealaltă, lăudîndu-şi contracandidatul – pe Agamemnon Dandanache, spunînd că „scopul scuză mijloacele“. Auzim în fiecare zi discursuri electorale fără nici o logică, pline de promisiuni şi aberaţii, ca cele ale lui Tache Farfuridi. Acesta seamănă cu multe personaje actuale care nu sînt admise în jocurile politicii, nu au acces la manevrele subterane, dar ştiu că ele există. El îi acuză de trădare pe Tipătescu şi Trahanache, dar afirmă că acceptă trădarea dacă o cer interesele partidului, cu condiţia să ştie şi el. Foarte multe personaje sînt inspirate din realitate. Dar, din păcate, această realitate nu s-a schimbat nici acum.

Mi-am amintit că Ion Luca Caragiale s-a născut iarna. Mai exact pe 1 februarie şi am devenit curioasă să văd dacă sînt mulţi scriitori români geniali născuţi iarna. Poate chiar în aceeaşi lună sau aceeaşi zodie, cea a Vărsătorului. Am găsit că pe 22 februarie 1903 s-a născut un alt mare dramaturg roman, Tudor Muşatescu. Tudor Muşatescu se aseamănă cu I.L. Caragiale. Este considerat chiar un continuator al comediei lui Caragiale. Încă din anii de şcoală scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mînă, Ghiocelul, cu versuri, schiţe şi chiar o piesă de teatru. Mai tîrziu, s-a dedicat teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director, conducător şi proprietar de teatru.

Alegerile de anul trecut mi-au amintit şi de piesa de teatru Titanic Vals a lui Tudor Muşatescu pe care am ascultat-o de mai multe ori într-o înregistrare radio sau am văzut-o la televizor. Autorul plasează toată acţiunea în oraşul său de baştină, Cîmpulung Muscel. După ce familia Necşulescu primeşte o moştenire de la fratele lui Spirache, ambiţiile Daciei şi Chiriachiţei, soţia şi soacra lui Spirache, schimbă viaţa familiei. Astfel, funcţionarul modest de la Primărie care este Spirache, se vede obligat să se poarte după regulile unei lumi în care se simte străin. Este nevoit să facă gesturi caritabile, donaţii, să meargă la reuniuni mondene, chiar să intre în politică. Spirache, însă, îşi doreşte o viaţă liniştită şi se opune. Astfel devine nefericit. Cele două femei, în urma unor manevre, îl pun în faţa faptului împlinit – acela de a fi candidatul la alegeri al unui partid. Cît de mult seamănă multe scene din această piesă de teatru cu tot ceea ce se întîmplă în lumea politică de azi este foarte uşor de văzut! Finalul aceastei comedii le împlineşte dorinţele doamnelor şi domnişoarelor, personajele ambiţioase ale piesei. Spirache este ales folosind o formulă electorală care a rămas celebră: „Vă rog să nu mă votaţi!“ care se pare că a fost utilizată şi în zilele noastre de un alt politician din aceeaşi zonă. Şi, culmea, ea a dat roade din nou!

În vacanţa de vară din acest an, am ajuns cu părinţii în oraşul lui Tudor Muşatescu, Cîmpulung Muscel. Şi cum ştiam că toate personajele şi subiectul piesei au existat în realitate, am încercat să îmi amintesc imagini din piesă.

Tatăl meu mi-a povestit cîteva fapte din realităţile care l-au inspirat pe autor. Astfel am trecut pe bulevardul Republicii zis acum şi bulevardul „Pardon“, unde pietonii circulă pe mijloc, şi la doi paşi de grădina „Merci“ (unde, de sărbători, era atîta aglomeraţie, încît dacă unei cucoane i se oferea un loc pe bancă trebuia să zică „mersi“). De asemenea, tata mi-a arătat, la nr. 39, magazinul de pălării „La Măgeanu“. Exact acela din anul 1943. Cel prezent în Titanic vals. Real! Cu aceeaşi denumire dată de Ion Măgeanu, primul proprietar. Istoria acestui magazin de pălării şi a celor ce-l deţin ajunge în zilele noastre. Marcu Măgeanu, unul din urmaşi, s-a stins în anul 2005, la 91 de ani, în casa lui de deasupra prăvăliei. A fost supranumit „ultimul pălărier al României“. Soţia sa, Eugenia, la 80 de ani, a continuat să lucreze. Dar din ce în ce mai puţin deoarece „lumea nu mai poartă pălării“. Unul din nepoţii lui, pe nume Norris Măgeanu, declara în august 2009 pentru un ziar argeşean că doreşte să reînvie „pălăria Măgeanu“. A fost o zi minunată! M-am simţit ca pe platoul de filmare al unui film pe care îl văzusem în copilărie, de nenumărate ori.

Alina Ioana HINESCU, clasa a VI-a,  Şcoala nr. 146 „I.G. Duca“, Bucureşti  

 

Ce alegi: pustiu sau junglă?

În vacanţa de iarnă am citit o carte care m-a purtat pe meleagurile fierbinţi ale Africii: Prin pustiu şi junglă de Henryk Sienkiewicz. Acesta este unul dintre cei mai mari scriitori polonezi. El a primit în anul 1905 premiul Nobel pentru literatură cu romanul Quo Vadis.

Prin pustiu şi junglă este singurul roman pentru copii al autorului. Sienkiewicz credea că „orice scriitor se cuvine să scrie măcar o dată în viaţă pentru copii“. Acţiunea se petrece în anul 1885 în timpul revoltei din Sudan împotriva colonialismului britanic şi al egiptenilor. Personajele principale sînt Stas, un polonez de 15 ani şi Nel, o britanică de 9 ani, copiii a doi ingineri care au ajutat la construirea canalului de Suez. Copiii sînt răpiţi pentru a fi schimbaţi cu familia unui revoluţionar. Pornesc într-o lungă călătorie de la Cairo la Khartoum, străbat cu o caravană deşertul Sahara, timp de cîteva săptămîni, cu toate pericolele şi capcanele lui.

Stas este deştept şi curajos, iar Nel este fragilă şi sensibilă. Ajunşi la Khartoum, descoperă un oraş distrus, europenii fuseseră decimaţi în luptă sau de boli. Pentru că Stas a refuzat trecerea la islamism, ca să nu-i omoare el, Mahdi, marele conducător revoluţionar, i-a trimis spre o altă destinaţie în junglă, sperînd că malaria îi va doborî pe drum. Împreună cu doi sclavi negri, Kali, Mea, cîinele Saba şi puternicul elefant King, înving toate obstacolele junglei şi sînt salvaţi, la un pas de moarte, de nişte exploratori englezi.  Acţiunea este captivantă, autorul îşi revarsă măiestria în paginile cărţii, şi tu, ca cititor, regreţi cînd aceasta se termină. Alexandru-Marian MOŢEI, clasa a VI-a, Colegiul Naţional „Victor Babeş“, Bucureşti Şoareci şi oameni Vi s-a întîmplat ca, în clasele mai mici, sau chiar şi acum, să aveţi un coleg mai… altfel? John Steinbeck dezvăluie în romanul său, „Şoareci şi oameni“ straşnica prietenie dintre George şi amicul său mai încet la minte, Lennie. Cei doi s-au legat unul de celălalt cînd George îi promisese mătuşii lui Lennie că-i va purta de grijă.

Dar haideţi să povestim puţin despre Lennie! El era puternic, harnic, blînd şi inocent. Marea lui plăcere era să mîngîie lucrurile moi şi catifelate, fie că erau catifea, blăniţa unui iepuraş sau părul mătăsos. George în schimb, era descurcăreţ, corect şi înţelegător. Nu l-ar fi lăsat pe Lennie de izbelişte niciodată. Cei doi se angajează la o fermă, încercînd astfel să strîngă bani pentru a-şi împlini un vis drag. Acesta era o casă mică, în care să locuiască numai ei doi, împreună cu iepurii, favoriţii lui Lennie, trăind din rodul pămîntului. Lui George şi Lennie li se alătură şi bătrînul Candy, un fermier singur, dar sufletist, care se hotărăşte să îi ajute pe cei doi cu casa. Viaţa lor e senină. Dar… Steinbeck spune cu un realism impresionant povestea celor doi, care e, de fapt, o poveste tulburătoare despre încredere şi speranţă, prietenie şi dragoste. Lectura e captivantă şi plăcută de la început pînă la sfîrşit şi nu e de ratat pentru cei care vor să încerce cărţile „celor mari“!

Tudor RUSAN, clasa a VI-a,  Colegiul Naţional „Moise Nicoară“, Arad 

Zece negri mititei

Toţi avem cîte un secret bine ascuns şi foarte bine ocrotit într-un colţisor din mintea noastră, dar sîntem noi siguri că nu există absolut nimeni care să ştie şi cele mai întunecate aspecte pe care le gîndim? Chiar nu există nimeni care să nu afle cele mai murdare gînduri, sentimente şi, în cel mai rău caz, fapte ce ne aparţin? Există un moment în viaţă în care şi cele mai ascunse gînduri îţi sînt aflate. Un secret, poate chiar o crimă. Nu sta liniştit! La un moment dat va fi o persoană care va ştii totul despre tine. În romanul ei, Aghata Christie, ne pune faţă în faţă cu şocul, panica şi disperarea. Zece oameni, o insulă pustie şi… crime, desigur. Zece oameni au fost atraşi pe acea insulă sub diverse pretexte. Fiecare omorîse pe cineva cu bună ştiinţă. Toată acţiunea se leagă de un cîntecel banal, după versurile căruia se săvîrşesc zece crime care mai de care mai şocante. Zece, nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu şi BUM! Care este personajul principal, mintea bolnavă care a pregătit totul? În „Epilog“ găsim răspunsul. Sau!? 

 Beatrice Alexandra PRIOTEASA, clasa a VIII-a, Liceul Teoretic  „Alexandru Vlahuţă“, Bucureşti