săturasem de oraşul meu, era foar­te plictisitor, oamenii nu erau ve­seli şi nici păsările nu mai cîn­tau. Nu puteam să mai rămîn acolo, aşa că m-am hotărît să plec într-un univers pa­ralel… dar cum?

Am fost la bibliotecă să aflu cum pot să pă­răsesc universul nostru, pentru a găsi unul mai bun şi mai vesel. Am stat la bi­blio­tecă ore întregi şi n-am aflat nimic, dar toc­mai cînd îmi pierdusem speranţa, am vă­zut pe un raft foarte înalt o carte cu copertă ro­şie, groasă, care părea să aibă o sută de ani. Am împrumutat-o şi am plecat acasă. Pe la ora 1 noaptea mi-am amintit de car­tea cu coperta roşie şi am deschis-o. M‑am uitat prin ea şi, cînd am ajuns la pa­gina 27, am fost absorbită de un portal. În acel tunel către o altă lume am văzut un bă­ieţel care m-a rugat să vin cu el ca să văd lo­curi noi. Am acceptat şi am plecat împreună cu băie­ţelul să văd primul oraş din cealaltă di­mensiune.

Era o dimineaţă frumoasă de vară în ora­şul Twilitown. Păsărelele cîntau, oa­menii veseli fluierau în drumul lor spre serviciu, iar copiii se jucau veseli în par­curi. Twilitown era un oraş aflat în mij­locul Continentului Lovailo, în ţara Asian­dar. Am văzut ce făceau oamenii şi am dor­mit acolo. Dimineaţa cînd m-am trezit era la fel ca în ziua precedentă: oamenii nu fă­ceau nimic nou. Am deschis cartea cu co­perta roşie şi m-a trimis în alt oraş. Am a­juns într-un oraş liniştit. La început cre­deam că nu văd bine, dar mi-am dat seama că oraşul era Alb-Negru. Oamenii erau su­pă­raţi, copiii plîngeau, iar cînd am întrebat un localnic de ce erau oamenii aşa de su­pă­raţi, mi-a răspuns că în apropiere trăieşte un monstru care se hrăneşte cu tristeţe şi că le‑a luat toate culorile ca să-i facă trişti, a­poi va pleca, cînd lor nu le va mai rămîne nimic.

Am devenit foarte nervoasă: un monstru nu putea să se hrănească pur şi simplu cu sen­timentele oamenilor şi apoi să plece, iar bie­ţilor oameni să nu le mai rămînă nimic! Aşa că m-am dus împreună cu băieţelul pe care îl întîlnisem în portal şi, cînd am ajuns în peştera monstrului, am văzut un balaur cu zece capete care scuipa flăcări pe nări. M-am speriat puţin, dar m-am gîndit la bie­ţii locuitori ai oraşului Alb-Negru şi am în­ceput să rîd foarte tare. Aflasem între timp că monstrul nu suportă rîsetele oamenilor. A­cum nu ştia cum să-şi acopere urechile şi în­cet-încet îşi pierdea cîte un cap. În scurt timp, mulţi locuitori mi s-au alăturat. Toţi rî­deam în cor, iar balaurul n-a mai rezistat şi a explodat. Locuitorii erau mai veseli, dar din păcate nu au putut să-şi recupereze cu­lorile.

Nu prea vroiam să trăiesc într-un oraş Alb-Negru, aşa că am deschis cartea cu co­per­tă roşie şi am plecat spre alt oraş. Am a­juns într-un oraş perfect: locuitorii erau ve­seli, făceau alte lucruri în fiecare zi, era aşa cu­rat că puteai să mănînci de pe jos, acolo nu se întîmpla nimic rău. După mai multe zile însă, îmi era dor de casa mea din Bu­cu­reşti, îmi era dor de colegii de şcoală, de par­curile cu pomi înfloriţi, îmi era dor de rea­litate.

Am deschis cartea şi am plecat a­ca­să. M-am trezit dimineaţa în ca­me­ra mea, cartea cu copertă roşie lip­sea, fusese doar un vis!? M-am dus la bi­bliotecă să întreb dacă există acea carte. Bi­blio­tecara a spus că nu ştie despre ce vor­besc. M-am dus să mă uit pe rafturi şi am vă­zut cartea. Am vrut s-o deschid, dar dacă nu mai puteam ieşi din ea, de data asta? M‑am gîndit: oraşul meu, chiar dacă nu este foar­te îngrijit, e perfect pentru mine.

 

Ana-Miruna MIHAI, clasa a V-a, Liceul „Waldorf“, Bucureşti