De multe ori cred că trăiesc într-un fel de glob de sticlă, înconjurată de familie, prieteni şi alţi cunoscuţi dragi, deci de un grup de oameni inteligenţi, educaţi, profesionişti, dornici de reuşită, dar prin mijloacele normale oriunde în lume, însetaţi de călătorii şi cunoaştere, sensibili măcar la o formă de artă, dacă nu la mai multe.

De aici, lumea e sigură şi poate părea uneori chiar că România evoluează. Nu mă uit la TV, îl deschid doar pentru a-l conecta la PS3 (filme, concerte, operă) şi, rar, pentru a mai asista la un talk-show sau două, înainte de alegeri (dar aici e altă discuţie). Ştirile le citesc în ziare care-mi plac. Mă văd, cînd avem timp, cu oamenii, despre care vorbeam, în locuri bine selecţionate de curiozitatea noastră, unde de cele mai multe ori vin oameni ca noi cu profesii liberale sau expaţi sau categoria middle management etc. Ceea ce văd la spital, în saloane e contact profesional şi atunci încerc să nu mă prea interesez de latura socială şi sociologică. Rar divaghez cu cîţiva dintre cei care au ceva în comun cu mine, rareori fac schimb de telefoane sau adrese de e-mail cu oameni care-au citit sau scris nişte cărţi.

Dar bineînţeles că nu sînt un obsesiv compulsiv care-şi curăţă mediul de 12 ori pe zi, la intervale regulate, de orice imixtiuni. Am citit de multe ori şi, în general, din întîmplare şi cuprinsă de groază, forumurile ziarelor, forumurile site-urilor despre medici sau comentariile blogurilor cu target larg. Îmi închipui că nu sînt aceiaşi oameni peste tot, deci numărul mare de posturi similare, cu acelaşi limbaj strident şi atitudine agresivă, reprezintă o realitate şi, cel mai probabil, o majoritate.

Cînd deschid, o dată la o mie de ani, ştirile TV şi aflu de acolo ce făcea o oarecare Bianca, iubita nu-ştiu-cui, acum zece ani la Din dragoste, mă întreb de ce m-ar interesa. Nu mai puţin mă lasă indiferentă o emisiune de o oră cu tema „A minţit sau nu Monica Columbeanu?“. Spun asta pentru că am avut o tentativă de a fi telespectator acum vreo două săptămîni din care, după cum se vede, nu am cîştigat nimic.

Şi atunci, de ce să mă mir că un coleg a venit la spital cu ochiul vînăt pentru că a fost bătut în trafic, că orice maşină care e nevoită să aştepte ceva claxonează şi înjură cu nesaţ, iar astfel de gesturi, atunci cînd vii din alte părţi, dintre oameni care nu ştiu cum să fie mai politicoşi, te uimesc uneori mai tare decît dorul din îmbrăţişarea părinţilor... De ce să mă mir că ghizii pe care-i avem prin expoziţii vorbesc agramat şi semi-ştiinţific, aşa cum mi-a fost dat să aud recent, la o expoziţie despre dinozauri. De ce să fiu uimită că vizitatorii caută grăbiţi drumul spre ieşire, de teamă să nu înveţe prea multe, aşa cum am asistat, în urmă cu aproape un an, la Cula de la Măldăreşti unde liderul unui mic grup de vizitatori a informat-o în băşcălie pe ghidă: „şi să ştiţi că, dacă mai e vreo casă din asta, noi deja am vizitat-o“.

În restaurantele obişnuite, cu mîncare gustoasă, dar normală, o masă rezervată a fost „atacată“ pe rînd de vreo trei grupuri care s-au aşezat cu nonşalanţă strîngînd plăcuţele cu „rezervat“ şi ascunzîndu-le bine în spatele perdelei. Nici ospătăriţa n-a fost mai prejos. Cu un ton sictirit, i-a admonestat pe potenţialii clienţi că masa e rezervată şi „ce, ei n-au văzut?“. Mai ciudat e că masa a rămas rezervată încă o oră după cea la care era anunţată, masa noastră a fost trecută la „rezervat“ imediat ce ne-am ridicat, brusc şi fără să fi sunat cineva, la fel încă o masă de 12 persoane, deşi ora prînzului trecuse de mult, iar ora de cină nu era prea aproape. Să fi fost ora de pauză pentru tot personalul?

Între lucrurile pe care le iau din alte ţări ca să-mi reamintească de escapade fermecătoare, nu se află niciodată globurile de sticlă pentru că acolo par atît de kitsch. Dar globul acesta bucureştean, în care se pare că mă aflu, este sufletul colecţiei mele.

Olivia SGARBURA