[…] De fapt, blogul şi forumul sînt mijloace de socializare sau, în cel mai bun caz, unelte de comunicare pasivă. Unii le folosesc ca instrumente pentru dezvoltarea sau exersarea notorietăţii, alţii pentru informare, iar cei mai mulţi pentru luptă. Desigur, unele bloguri sau forumuri serioase, dincolo de gîlceava sau cearta de vorbe pe care o găzduiesc uneori, au o importantă funcţie informativă. Nu există erori software sau ciudăţenii IT care să nu fie tratate şi explicate de specialişti pe un forum. Nu există curiozităţi ştiinţifice sau informaţii culturale de interes care să rămînă nedezvăluite. Dar, în special pe forumurile de voită factură culturală, fronda şi antipatia sînt acerbe. Forumurile religioase, pentru că presupun probleme de identitate sau cunoştinţe reale, implică ambiţ peste măsură. Uneori, veneticii sau cei care au o apartenenţă confesională distinctă de majoritatea şi care se revoltă împotriva sistemului sînt alungaţi şi cenzuraţi. 

Există o seamă de personalităţi publice care şi-au creat bloguri. Aşa cum era de aşteptat, şi între astfel de personaje apar la un moment dat conflictul de opinii şi persiflarea, atacul, ironia, toate spre deliciul celorlalţi, care arbitrează luînd partea unuia sau altuia dintre combatanţi. Sînt convins că părerile combatanţilor susţinute face to face nu ar fi la fel de violent combătute datorită ruşinii generate de prezenţa celuilalt. 

În istoria culturii noastre sînt celebre anumite conflicte prin pasiunea, emoţia şi proporţiile notorietăţii personajelor implicate. Mi-aş fi dorit ca Eminescu şi Caragiale să fi trăit în vremea noastră şi să-şi fi răspuns, care mai de care mai ironic, prin postări pe blogul personal. (În felul acesta şi paparazzi şi redactorii de la Click! şi Cancan ar fi avut ce scrie sau fotografia.) 

Mi-ar fi plăcut ca Mihail Sebastian să fi trăit pînă în zilele noastre şi să n-o lase pe Marta Petreu să-l facă legionar şi „ucenicul diavolului“. Îmi imaginez că Sebastian ar fi scris un post pe blogul personal în care ar fi lămurit care au fost termenii relaţiei sale cu Nae Ionescu, şi astfel, Radu Cosaşu ar fi făcut economie de timp şi energie. Sînt convins că Sebastian, cu sensibilitatea sa specială, ar fi avut inspiraţie să culeagă o colecţie întreagă de comment-uri răutăcioase sau înjurături de pe diverse forumuri şi presupun că ar fi publicat un alt volum în stilul Cum am devenit huligan. Probabil ar fi fost numit Cum am ajuns banned. 

Sînt trist pentru că înainte de ’89 nu exista Internet. Cred că cei din diaspora ar fi avut imaginaţia necesară să scrie nişte reviste electronice satirice de tipul Academiei Caţavencu, pline de caricaturi prezidenţiale, bancuri despre comunism, critici pentru partid, spre hazul şi uşurarea oropsiţilor din ţară şi ofticarea activiştilor socialişti. Hackerii români de peste graniţă ar fi avut atunci posibilitatea să-şi demonstreze măiestria lansînd campanii de vînătoare către site-urile de partid şi în felul acesta, măcar virtual, ar fi răzbunat realitatea de zi cu zi. Dar, cum disputele şi situaţiile de mai sus sînt imaginare, ipotetice şi imposibile nu ne rămîne decît să ne consolăm cu... ce avem sau ce ne-a rămas. 

Personal, prefer jurnalul publicat spre bătrîneţe sau după moarte, în dauna blogului zilnic, militez pentru conferinţe publice (Microsoft sau altele), cenacluri sau cercuri literare, nu pentru Internet forum. Nu de alta, dar aşteptarea şi socializarea propriu-zisă constituie farmecul în formarea şi cunoaşterea culturală. Cultura se realizează prin comunicare, iar dezbaterea intelectuală presupune public şi audienţă. Incultura se construieşte nu prin necomunicare, ci printr-o direcţie greşită a comunicării.  

Sergiu-Adrian ADAM
[email protected]