Mă cheamă Enescu. Şi tot aşa mi se spunea. Pînă acum vreo patru-cinci ani. Eram mîndru de numele meu. Se pronunţa uşor. Era neaoş, se termina în...escu, aşa cum inspirat se cheamă o piesă scrisă de un coleg de şcoală al bunicului, unul Muşat, Muşatin, Muşetache, nu mai ţin minte. În plus, avea ceva muzical în el, amintea de cel mai mare compozitor român şi, dacă-i adăugai o notă după primul E, anume pe buclucaşa „mi“, dădeai peste cel mai mare poet al naţiei. Mă simţeam protejat, ascuns aşa între doi giganţi. Uzurpasem cu drag numele ăsta, deşi n-am nici un merit deosebit şi nici o ascendenţă nobilă.

Totul a mers bine în primii treizeci şi ceva de ani ai vieţii mele. Catalogul nu se deschidea prea des la E, numele meu era uşor de pronunţat, de ortografiat, de reţinut. Nevasta s-a bucurat şi ea să-mi preia numele – nu ştia săraca ce dezamăgire o aşteaptă. Nici chiar străinii nu mi-l poceau prea tare. Doar francezii îl pronunţau Enesco, poate în amintirea celui care-i încîntase pe vremuri cu vioara. Totuşi, pentru că n-am emigrat în Franţa, nu s-a iscat nici un scandal asemănător celebrului Ionescu. Sau mai degrabă Ionesco?

Şi totul ar fi mers bine dacă nu s-ar fi schimbat generaţia şi paradigma. Pentru că, de ceva timp, tinerele domnişoare şi ocazional domnişori pe care le/îi întîlnesc la recepţia diverselor instituţii, cei care fac sondaje diverse şi nedorite, care iau comenzi de pizza şi mai ştiu eu ce, sfîrşesc orice convorbire cu „mulţumesc dl En-ache“. Ce se întîmplă în mintea lor surmenată între începutul unei discuţii (de nu mai mult de trei replici) în care mă prezint Enescu şi finalul în care sînt botezat Enache?

Cît de mare e deficitul de atenţie al tinerei generaţii de nu poate termina un nume în... escu? ce domn Enache ocupă imaginarul colectiv al acestor tineri? Ce Lache, Mache, Tache şi... Enache le sînt amici de cafenea? Iată întrebări care mi-au tulburat somnul în ultimele zile. Răspunsul pare simplu. Nici mie nu-mi e uşor să reţin nume, şi atunci am căutat ajutor în cărţi. Se pare că şmecheria e să asociezi figura cu un nume, cunoscut şi să reţii asocierea pe care ai făcut-o. Şi de aici te apucă groaza. Oare nu mai învaţă copiii ăştia la şcoală sau liceu despre George Enescu? Că de ascultat, nici o speranţă. Oare atît de păşuniste au devenit Rapsodia şi Poema Română că nu se mai pretează erei Internetului? Mă rog. Fiecare operă şi creator are soarta ei/lui.

Dar mie îmi era drag numele meu şi al lui. Cum fac să-l capăt înapoi? Nu de alta, dar simt că-mi pierd slaba identitate şi semnez

Radu En(ach)escu