(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 77, octombrie 2012)

În plin avînt ironic, internauţii români au taxat o vorbă aruncată în vînt (adică la o televiziune) de Andrei Marga, actualul preşedinte al ICR. Motivul era întemeiat, vorba - foarte gogonată şi, deloc surprinzător, falsă: românii nu au inventat caloriferul, doar nişte inventatori au luat un premiu la Geneva, dar cu un alt tip de calorifer, cel sonic. Lumea s-a dezlănţuit pe Facebook: zeci de imagini cu artişti români şi calorifere, calorifere ca opere de artă, calorifere pe post de acordeon, vorbe de duh, glume, bancuri, Dan Perjovschi în mare formă. În mai puţin de o zi Marga a devenit generator de meme, aşa cum doar statuia lui Traian cu lupoaica din faţa Muzeului Naţional de Istorie a mai pomenit. S-a deschis gustul românilor către ironia digitală, e clar. Internetul nu e invenţie românească (cu toate că am avut reţele de calculatoare încă din anii 1980), dar internauţii autohtoni ştiu să-l folosească cum trebuie. În astfel de momente Internetul e cel mai bun mediu pentru critică: e versatil, e lipsit de costuri, de riscuri şi, mai ales, e viral. Unele imagini au fost împărtăşite de zeci de persoane, iar unele glume au primit sute de like-uri. Nu aceasta este măsura unei critici în profunzime, argumentate, dar cine are nevoie de aşa ceva la o vorbă aruncată în vînt?

Încercarea lui Andrei Marga de a da o nouă direcţie promovării culturii române va fi sortită eşecului nu pentru că artizanul ei scapă porumbei de om politic la televiziuni, ci pentru că viziunea sa nu are legătură nici cu realitatea (socială) românească, nici cu felul în care funcţionează institutele culturale ale lumii occidentale. România nu a fost şi nu va fi prea curînd un mare exportator de ştiinţă şi tehnologie (din păcate), nu e în avangarda ţărilor din "societatea cunoaşterii" (ca să folosesc un termen-umbrelă drag filozofului, dar atît de disputat de cei care chiar o cercetează). România a fost un importator de tehnologie şi a dezvoltat foarte puţin comparativ cu alte state europene de acelaşi calibru demografic. Nivelul general de cunoaştere ştiinţifică şi tehnologică este foarte scăzut în rîndul românilor. În România ultimilor 20 de ani ştiinţa a fost marginalizată, exilată în laboratoare şi în minţile cîtorva profesori cu vocaţie. Trăim într-o ţară în care fenomene de masă sînt pelerinajele la moaşte şi jocurile echipei naţionale de fotbal, nu lansările de rachete şi sateliţi. Desigur, există excepţii, există cercetători foarte buni, dar aceştia sînt deja impuşi în comunităţile lor epistemice, nu au nevoie de ICR, ci de o finanţare serioasă prin organismele specializate în cercetare. Nu cred că fizicienii de la Măgurele au sărit în sus de bucurie citind programul managerial al preşedintelui ICR. Nu au nevoie de el.

Ştiinţa şi tehnologia nu mai sînt de mult naţionale, cele mai importante proiecte contemporane sînt transnaţionale. Producţia cunoaşterii este dominată de SUA, Canada, Marea Britanie, China, Germania, Japonia, India, Elveţia sau Suedia, acestea fiind "metropolele" ştiinţei, dar cercetarea se face acum în reţea, iar caracterul ei "naţional" probabil s-a păstrat doar în Iran. Promovarea unor contribuţii româneşti din trecut la ştiinţă şi tehnologie este un gest frumos, însă fără nici un efect şi interes în afara ţării. Dar - şi aici vedem geniul artizanului - pentru diseminare există noile filiale ale ICR din interiorul României.