(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 74, iul 2012)
 

André Comte-Sponville (n. 1952) a transformat filozofia într-un gen de succes. A predat filozofia la Sorbona pînă în 1998, cînd a renunţat la cariera universitară pentru a se consacra scrisului, intervenind de asemenea în colocvii şi conferinţe în afara cadrului academic. Cărţile sale, începînd cu Petit traité des grandes vertus/Mic tratat despre marile virtuţi (PUF, 1995, reeditat în 2001 de Seuil în colecţia populară "Points"), rămîn săptămîni la rînd în topul celor mai bune vînzări, iar Micul tratat face parte din primele zece titluri traduse în alte limbi din categoria filozofie-eseu. Într-un stil făcut din claritate şi tact pedagogic, prin dozarea argumentelor şi conducerea demonstraţiei, autorul apropie reflecţia filozofică de marele public. Temele sale: Cum să trăim? Viaţa are un sens? Cum se ajunge la fericire? Cum să ajungi la înţelepciune fără a te supune religiei? Cum să fii liber? Virtutea e posibilă? Pînă unde poate merge toleranţa? André Comte-Sponville propune în cărţile şi intervenţiile sale o "metafizică materialistă", o etică umanistă şi o "spiritualitate fără Dumnezeu", sintetizate în formula "o înţelepciune pentru timpurile noastre".
Le sexe ni la mort/Sexul şi nici moartea. Trei eseuri despre iubire şi sexualitate, Albin Michel, 2012, este o tentativă de a stabili, cu un vast aparat de referinţe filozofice, dar într-un discurs ce se vrea pe înţelesul tuturor, locul ocupat de iubire şi sex/sexualitate în viaţa omului definit ca un animal erotic.

Iubirea ca virtute. Morala, un succedaneu al iubirii

Dacă e adevărat, aşa cum pretinde Kant, că egoismul fundamentează răul moral, soluţia ar fi o atenuare a exclusivei preocupări de sine. O transformare pe care iubirea o poate opera mai bine decît oricare alt sentiment. Iubirea are multiple sensuri, determinări, accepţii. Nu pentru a le limita - operaţiune imposibilă, de altfel -, ci pentru a sistematiza, subsumînd diversitatea cîtorva paradigme, autorul ilustrează iubirea cu trei cuvinte din greacă: agápe, éros, philía. Primul, agápe, este absent din textele clasice (nici Platon, nici Aristotel nu-l folosesc), în schimb e foarte prezent în Noul Testament, unde desemnează iubirea de aproape - cel care nu e nici amant, nici prieten. Acest tip de iubire este una din cele trei virtuţi "teologale", în sensul că toate îl au pe Dumnezeu ca obiect: credinţa, speranţa, caritatea (charité), în vocabularul catolicilor, respectiv credinţa, speranţa, iubirea (amour), la protestanţi. Diferenţa, cum se poate observa, este dată de traducerea diferită în limba franceză a cuvîntului grecesc agápe. Chiar dacă sensurile se echivalează, lucrurile se complică la nivel lexical în limba română, unde canonul ortodox impune o terminologie paralelă slavonă.
Iubirea este aşadar o virtute, un sentiment, şi nu o datorie. Şi totuşi, se întreabă filozoful, "prin ce stranie aberaţie Scripturile pot să comande ceva, respectiv iubirea, care nu se comandă", atunci cînd în Noul Testament se spune: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi"? Pentru rezolvarea acestei chestiuni, autorul, ateu declarat, face apel la autoritatea incontestabilă a lui Kant, luteran pios şi chiar pietist. Filozoful german e de părere că în comandamentul enunţat se face referinţă nu la un sentiment, care nu se poate comanda, ci la un act, ceea el numeşte "iubirea practică", iubirea activă sau în acţiune - de la grecescul práxis, "acţiune": "A-L iubi pe Dumnezeu semnifică, din această perspectivă: a executa de bună voie comandamentele sale; a-ţi iubi aproapele: a îndeplini de bună voie îndatoririle tale faţă de el." Kant observă că "un comandament care ordonă o acţiune din bună voinţă este în sine contradictoriu", de aceea filozoful german acceptă că e vorba mai puţin de a avea o asemenea intenţie, cît mai ales de a tinde către. A iubi nu se poate comanda, a acţiona însă, da - este concluzia provizorie a filozofului Comte-Sponville, al cărui text este un parcurs ascendent conceput în aşa fel încît cititorul să nu se rătăcească şi să nu se epuizeze înainte de termen: "A iubi? Nu se poate la comandă. A acţiona, da. Cea care comandă este deci iubirea, inclusiv - şi acesta e paradoxul idealului - cînd ea e absentă. Iată spiritul Evangheliilor, dar curăţat de naivitate. Iubirea sau sfinţenia nu sînt decît idealuri. Doar acţiunea depinde de noi. Doar ea poate fi comandată. Ceea ce Iisus sau morala pretind de la noi este deci să acţionăm: din iubire, cînd iubim, sau ca şi cum am iubi, cînd iubirea lipseşte. Cine nu vede că al doilea termen al alternativei este de departe cel mai frecvent? Avem nevoie de morală doar în absenţa iubirii; o nevoie imperioasă, căci ea, morala, ne permite să acţionăm în conformitate cu acest ideal interior (iubirea) care nu se comandă, dar care comandă. Cu alte cuvinte, în actele noastre imităm iubirea, care ar trebui să le ghideze sau chiar le ghidează efectiv, dar ca ideal, şi nu ca sentiment."
Reluînd firul demonstraţiei: în absenţa iubirii, care este obiectiv limitată, morala serveşte drept regulator în relaţiile dintre oameni, împiedicînd răul sau, mai mult, facilitînd binele. Un joc subtil se stabileşte între virtuţi (cele capabile să ridice omul la excelenţă - semnificaţia cuvîntului grec areté) şi succedaneele lor. Morala, în ipostaza de "ca şi iubire", are la rîndul ei două succedanee: dreptul şi politeţea. O societate dominată de drept (justiţie) şi de politeţe are, privită din exterior, toate aparenţele unei societăţi aproape perfecte. Şi totuşi, viaţa în interiorul ei nu ar avea nici valoare, nici savoare, nici sens. Între cele două forme de excepţii - sfinţenia (care se satisface din iubire) şi barbaria (în care şi dreptul, şi politeţea sînt deficiente) -, oamenii trăiesc din faux-semblants (ipocrizie) şi din vrais-semblants: mimarea moralei, altfel spus legalitate şi bune maniere. "E mai puţin bine decît iubirea? Cert. Dar e mult mai bine decît barbaria. Dreptul şi politeţea n-au salvat niciodată pe nimeni. Delincvenţa şi grosolănia, încă şi mai puţin." Referindu-se în permanenţă la valorile iudeo-creştine, Comte-Sponville rămîne fidel eticii umaniste, tinzînd la articularea a ceea ce el numeşte o "spiritualitate fără Dumnezeu".

EROS cu o mie de feţe

Forma de iubire asupra căreia autorul se opreşte cel mai mult este erosul. Eros, în mitologia greacă, este zeul pasiunii iubirii. Eros nu e sexul, ci iubirea, mai precis un tip particular, iubirea pasiune. Sexualitatea - ta aphrodísia - este domeniul zeiţei Afrodita. Chiar dacă nu e numai sexualitate, Eros o presupune, o conţine, o potenţează şi, în unele cazuri, chiar o depăşeşte. Eros, o realitate complexă şi poliformă, a intrat în reflecţia filozofilor, constituind, mai mult, fundamentul sau liantul unor viziuni articulate despre lume. În partea cea mai substanţială a cărţii sale, Comte-Sponville rezumă, comentează şi analizează din această perspectivă cîteva din textele filozofice fundamentale. Platon, în Banchetul, pune faţă în faţă discursul lui Aristofan şi pe cel al lui Socrate. Primul, pornind de la "mitul hermafroditului", altfel spus al completitudinii perfecte, ajunge la aceste caracteristici ale iubirii: exclusivitate, perpetuitate, beatitudine, fuziune. Eros singur este capabil să provoace fuziunea a două fiinţe în una singură, vindecînd astfel natura umană de sciziunea primordială. Realist, nuanţat şi complex, discursul lui Socrate este în egală măsură fructul cunoaşterii, dar şi al revelaţiei făcute de o femeie, Diotima. Adevărul lor, însuşit de Platon, se prezintă sub forma acestei duble ecuaţii: Iubirea = dorinţă = lipsă. În treacăt fie spus, această formulă va servi drept soclu psihanalizei lui Lacan. Dorim ceea ce nu avem. Starea de fericire este exclusă, pentru că dorinţa încetează odată cu obţinerea obiectului sau a fiinţei dorite. Iubirea este lipsă. Prezenţa - deci dispariţia lipsei - atenuează treptat dorinţa şi sfîrşeşte prin a epuiza iubirea. De la Platon la Schopenhauer, "cea mai tristă fază din istoria filozofiei", nu mai e decît un pas: "Toată viaţa noastră oscilează asemenea unui pendul, de la dreapta la stînga, de la suferinţă la plictis." Condiţia umană intrată pe mîna scepticilor dominaţi de umori negre nu e deloc glorioasă. Aceşti doi poli nu epuizează toate faţetele erosului, dar ilustrează schematizarea excesivă căreia i se poate atribui, ce-i drept, o regretabilă frecvenţă statistică: "Ceea ce Platon şi Schopenhauer ne ajută să înţelegem este dificultatea cuplului. Ce e un cuplu nefericit? Un cuplu care a căzut din Platon în Schopenhauer sau din Aragon în Michel Houellebecq: cînd dispare lipsa nu mai rămîne decît plictisul." Platon/Socrate/Diotima propun în continuare calea ascendentă în trepte, de la iubirea cea mai de jos şi cea mai accesibilă, pînă la forma elevată de iubire, cea mai rară şi cea mai exigentă, trecînd prin estetic şi etic pînă la spiritual - iubirea pentru Frumosul absolut, care la greci e nedespărţită de Bine. "A filozofa înseamnă a deveni grec." "Dialectica ascendentă" a lui Platon va servi doctrinei creştine, îndreptăţind observaţia în formă de butadă a lui Nietzsche: creştinismul este platonismul săracului.
Orice iubire este iubire de imortalitate, este de părere Platon, introducînd astfel cealaltă mare temă majoră a oricărei discuţii despre iubire, ambivalenţa Eros-Thanatos. Comte-Sponville observă rezerva dintotdeauna a filozofilor faţă de Eros considerat şi în componenta sa sexuală, exprimîndu-se în schimb unanim asupra morţii, din care au făcut chiar un subiect de predilecţie: "Asupra morţii, filozofii sînt de acord fără dificultate, pînă la a-i da, în mod exagerat, un statut esenţial ("a filozofa înseamnă a învăţa să mori"). Asupra sexualităţii, ei sînt de cele mai multe ori rezervaţi. Prea multă furie în ea, sau în noi, prea multă orbire, prea mult egoism, aviditate, violenţă, prea multă animalitate. Este partea noastră de umbră." Platon, indulgent cu Eros, complezent cu pederastia, atîta vreme cît rămîne în principal spirituală, se arată sever cu "Afrodita vulgară", ghid al plăcerilor carnale, în opoziţie cu sublimul reprezentat de "Afrodita celestă", simbolizînd "iubirea platonică". Sfîntul Augustin, care înainte de convertire a cunoscut depravarea, nu vede în sexualitate decît "tenebre senzuale" şi "turpitudini degradante", "mizerabilă şi arzătoare dorinţă de a se freca de creaturi sensibile". Libido, cuvîntul prezent în Confesiunile Sfîntului Augustin pentru a desemna dorinţa sexuală, este prezent şi la Spinoza. Autorul Eticii are o viziune amplă şi luminoasă despre iubire, dar reproşează plăcerii senzuale acapararea spiritului şi acuză "tristeţea extremă" ce urmează "plăcerilor voluptuoase". Un loc comun discutabil, ca o încercare de extirpare din memorie a ceea ce este exaltant în experienţa erotică: explorarea limitelor.
Sexul este o tensiune în care se amestecă inextricabil plăcere, jubilaţie, suferinţă, forţă şi abandon, dorinţa de întoarcere la starea dintîi, la nefiinţă, la moarte sau la Nirvana (Freud). Sexul atinge spiritul (Sfîntul Augustin nu se înşela) şi prin asta dă acces la infinit.
Titlul cărţii lui André Comte-Sponville parafrazează o propoziţie a moralistului La Rochefoucault: "Le soleil ni la mort ne se peuvent regarder fixement/Soarele şi nici moartea nu pot fi privite în faţă". Spargerea ritmului şi a simetriei (construcţia standard ar fi "nici... nici") are drept efect intensificarea expresivităţii. O cadenţă capricioasă, trăgîndu-şi farmecul, forţa şi misterul din neregularitate. Introducînd le sexe în loc de le soleil şi oprind propoziţia la jumătate, Comte-Sponville îi sporeşte caracterul enigmatic. Fonetic, şi o altă lectură e posibilă: "le sexe nie la mort - sexul neagă moartea". Propoziţie valabilă doar la nivelul speciei, susţine cartezian filozoful de azi. Dincolo de acest adevăr strict şi limitat, "sexul neagă moartea" este o emblemă fosforescentă la un nivel spiritualizat al erotismului. Mai corect spus, "la un alt nivel de realitate" - în sensul de "diferit" şi de "înalt". "Eros îl învinge pe Thanatos şi este potenţat de el." Moarte-viaţă, această ambivalenţă specifică erotismului este mai frecvent şi mai intens trăită de femei. Ca în versurile poetesei Marie-Catherine de Villedieu (secolul al XVIII-lea): "Mor în braţele iubitului meu fidel şi în această moarte găsesc viaţa."
Partea a doua a ecuaţiei lui Platon "Iubirea = dorinţă = lipsă" este modificată în mod esenţial de Spinoza: dorinţa nu e lipsă, ci putere. Cuvîntul "putere" este luat în sensul de "potenţă", "potenţial". Dorinţa, dorinţa dorită şi dorinţa dezirabilă. Reînnoită mereu. Cîtă vreme dorim, nu murim.