(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 75, aug 2012)


Trilogia Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea este prima operă importantă a lui L. Tolstoi, publicată în întregime înainte ca autorul să împlinească vîrsta de treizeci de ani. Este remarcabil, şi chiar uimitor, să constaţi că punctul cel mai caracteristic al geniului tolstoian este deja atins în această operă de tinereţe. Fără să aibă forţa epică a unor romane ca Război şi pace sau Anna Karenina, romanul de tinereţe al lui Tolstoi excelează prin acuitatea realismului psihologic. Această proprietate a scrisului tolstoian va rămîne, probabil, însuşirea cea mai remarcabilă a scriitorului. Mai mult, este o treaptă în evoluţia literaturii. Prin "realism psihologic" înţeleg capacitatea unui analist (care poate fi şi romancier) de-a pătrunde şi exprima motivaţiile intime ale actelor unei persoane reale sau ale unui personaj de roman. Voi da un singur exemplu, acela conţinut în episodul "Mama vitregă" din Tinereţea. Avdotia Vasilievna este soţia unui bărbat rămas văduv; o legătură particulară uneşte pe cei doi orfani cu noua soţie a tatălui. Se instalează un fel de relaţie fictivă făcută dintr-o falsă drăgălăşenie; aici urmează pătrunderea în motivaţiile psihice: "Dacă noi şi mama noastră am fi fost siguri de afecţiunea noastră reciprocă, acest fel de-a ne exprima ar fi putut să însemne că nu ne făceam griji cu manifestarea unor semne de dragoste; dacă ne-am fi purtat pică ar fi putut însemna ironie, ori dipreţ faţă de prefăcătorie, ori dorinţa de-a ascunde de părintele nostru care era de faţă adevăratele noastre relaţii şi încă multe alte sentimente şi gînduri; dar în cazul nostru, acest fel de-a se manifesta, care era foarte în spiritul Avdotiei Vasilevna, nu însemna chiar nimic, nu făcea decît să ascundă că nu exista nici o relaţie. După aceea am observat deseori şi în alte familii, atunci cînd membrii acestora presimt că adevăratele relaţii nu sînt tocmai bune, acest soi de substitut de relaţii, glumeţ." Analiza continuă, în acelaşi spirit. Autorul pătrunde în "capul" personajelor, ajunge să refacă prin acest demers nu numai fenomenul mintal, dar şi relaţia care se naşte din el. Genurile literare posedă o filogeneză particulară. În cazul romanului european, pînă la romancierii ruşi ai secolului al XIX-lea, nu a existat tentativa sistematică de-a pătrunde mecanismele intime ale psihologiei. Marii realişti ca Balzac şi Stendhal procedează prin descrieri largi, obiective, în care dialogul joacă un rol preponderent. Este interesant că tocmai în cultura rusă apare "psihologismul". A priori, ne-am fi aşteptat să ia naştere în cultura germanică şi protestantă, în care introspecţia religioasă este regină. Nu vom tenta încă o explicaţie. Este vorba de un demers cultural care nu aparţine numai literaturii. Psihologismul rusesc este manifest şi în muzică. Operele lui Ceaikovski sînt în mare parte compuse într-un spirit psihologizant. Psihologia lui Oneghin (din opera omonimă) sau a lui Herman (din Dama de pică) sînt bogat ilustrate în acompaniamentul orhestral. Există o muzică mistică (Bach), una etică (Beethoven); dar adevărata muzică psihologică apare la Ceaikovski, este dusă mai departe de Rahmaninov, de Scriabin. Tot aşa, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski ilustrează debuturile psihologismului romanesc. La Proust va înflori. Cum a apărut în Rusia - Rusie tradiţionalistă, bigotă sau, dimpotrivă, nihilistă şi atee - această cultură particulară a interiorităţii este un mister pe care nu avem decît a-l constata.

Revenind la trilogia juvenilă a lui Tolstoi, nu putem decît să ne uimim că această capacitate de pătrundere nu l-a împiedicat să se implice el însuşi într-o reflexie morală iritantă care constituie mai degrabă o povară pentru cititorii lui. Dar moralismul nu reuşeşte nici pe departe să neutralizeze geniul care se manifestă, spre pildă, într-un roman atît de "tezist" ca Învierea. Tolstoi rămîne, literar vorbind, inepuizabil.