(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 83, aprilie 2013)

 

Numărul aparatelor dedicate lecturii electronice e în creştere, în lumea largă. În fiecare săptămînă apar noi aplicaţii pentru tablete şi telefoane inteligente dedicate cărţilor digitale. Editorii, în final, au acceptat realitatea şi au început să ofere cărţile atît pe hîrtie, cît şi electronic. Marii editori s-au mobilizat şi au blocat gigantul Google să devină şi cel mai mare distribuitor de carte digitală. Desigur, asta nu a oprit Amazon.com să facă regula jocului aproape singur.

Peisajul cărţilor electronice s-a schimbat major, în ultimii cinci ani. Datele o arată: lumea migrează, inclusiv cînd e vorba de literatură, spre modul nou de prezentare. Marea anxietate de la începutul mileniului a fost înlocuită de principii de marketing şi de un discurs optimist. Dar este cartea electronică de astăzi - şi aici mă refer doar la cea produsă ca un echivalent al cărţii pe hîrtie - ceea ce aşteptau cititorii viitorului? Nu.

Problema stă chiar în a vedea cartea electronică drept o transpunere în digital a cărţilor gutenbergiene. De a face ediţii similare pentru ecran şi tipar. Este cea mai mare greşeală de a copia elementele unui mediu informaţional şi a le reconstrui tale quale în altul. Cartea electronică trebuie să fie mai puţin carte şi mai mult electronică. Să fie o experienţă aparte, un element cultural care se poate mula pe aşteptările cititorului, în epoca sa. Cartea electronică trebuie să fie provocatoare, să păstreze caracterul ei finit (în timp şi spaţiu), poate chiar liniaritatea, dar să ofere o altfel de interacţiune. A da foaia e important, dar nu e ceea ce defineşte în mod esenţial lectura.

Un alt pariu pierdut al cărţilor electronice este ghetoizarea într-un format sau altul şi dependenţa de canalul distribuitorului. Acest canal poate fi reprezentat de Amazon.com şi al său Kindle, de Apple sau Google, de Kobo sau chiar de Adobe Reader. Cărţile pe hîrtie sînt mult mai mobile: odată scoase din librărie, ele merg acolo unde cititorul lor vrea, fără să ceară voie de la stăpînire. Pentru că distribuitorii care au marile canale informaţionale chiar ţin captive cărţile, peste dorinţa cititorului. Mai mult, nici autorii sau editorii nu pot scăpa din această dependenţă de cale. În afara acestor canale de distribuţie, cu regulile lor, dincolo de formatele aflate în proprietatea altora (mai puţin onorabilul EPUB, format liber şi deschis apărut din nevoia de inter-operabilitate), editorii riscă să nu fie deloc profitabili. Dar, odată acceptînd regulile marilor distribuitori electronici, editorii nu mai pot negocia, sînt prinşi într-o superstructură pe care nu o pot controla.

În aceeaşi măsură, editorii impun cititorilor forme de control. O carte electronică nu poate fi împrumutată, nu poate fi revîndută sau închiriată, nu poate fi lăsată moştenire, nici n-are rost să vorbim de multiplicare. Chiar şi bibliotecile publice sînt limitate la un număr de utilizări, ceea ce poate fi atît o încălcare a regulilor (şi aşa absurde) ale dreptului de autor, dar mai ales o formă de distrugere culturală în care viziunea accesului public la cunoaştere este anihilată.

Digitalizarea cărţilor vechi este o necesitate, dar şi aici e posibilă inovaţia. Marile colecţii digitale nu ar trebui să reproducă o carte (sau un manuscris) drept copie digitală, ci să ofere un întreg context şi instrumentar de lectură, cercetare, de dezvoltare a cunoaşterii. Cele mai multe o fac. Nu la fel editorii contemporani.

Concluzia pare a fi una reacţionară: era mai bine pe vremea "ailaltă", cînd cartea era un obiect orientat în primul rînd către cititor? Cartea care îl urma în procesul său de emancipare? Deocamdată da.