(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 87, august 2013)

 

Lourmarin, sat surîzător străjuit de un castel medieval, a fost ultima reşedinţă a lui Albert Camus. Lacoste, castelul în ruină cocoţat pe un vîrf de stîncă aproape inaccesibil, ca un cuib de vultur, a aparţinut Marchizului de Sade. Manosque, oraşul situat pe drumul oblic de la Aix en Provence către Alpi, este patria lui Jean Giono.

 

Un ţinut magic. O limbă fără literatură

Între Mediterana şi Alpi, La Provence, Provenço, Provenţa este un ţinut magic. Un paradis al sevelor, aromelor şi culorilor. Lumina este o fiinţă vie care înconjoară lucrurile şi le penetrează, înteţind parfumurile şi provocînd delirul culorilor. Livezi de măslini, şiruri regulate de viţă-de-vie, lanuri albastre de lavandă, ierburi aromatice, smochini, chiparoşi. Satele, veritabile acropole stîncoase, sînt construite, de cele mai multe ori, din motive de apărare, pe coline sau în coasta unui munte, cu străzi înguste urcînd şi coborînd vertiginos. Casele formează împreună un labirint inexpugnabil din piatră, în care fiecare unitate se imbrică în ansamblu, urmînd capriciile reliefului.
Provenţa e o ţară, dar nu a fost niciodată un stat. Iar provensala, la langue d'oc, nu a devenit o limbă, în ciuda strădaniilor şi a inspiraţiei poetului Frédéric Mistral (Premiul Nobel în 1904). Iată un fragment în provensală din Mistral: "Eh! bèn, Messiés e damo, uno lengo retrais à un jas minerau: car, au founs d'uno lengo, se ié soun depausa tóuti lis escaufèstre, tóuti li sentimen, tóuti li pensamen de dès, de vint, de trento, de cènt generacioun. Uno lengo, en un mot, es la revelacioun de la vido vidanto, la manifestacioun de la pensado umano, l'estrumen subre-sant di civilisacioun e lou testamen parlant di soucieta morto o vivo." ("Ei bine, domnilor şi doamnelor, o limbă seamănă cu o concreţiune minerală: căci pe fundul unei limbi s-au depus toate vicisitudinile, toate sentimentele, toate reflecţiile a zece, a douăzeci, a treizeci, a o sută de generaţii. O limbă, într-un cuvînt, este revelaţia unei vieţi întregi, manifestarea gîndirii umane, instrumentul sacro-sanct al civilizaţiilor şi testamentul grăitor al societăţilor vii sau moarte.")
La lengo dóu Miejour, limba din Midi, nu a devenit - cum spera Mistral - limba unei literaturi. Scriitorii care au ilustrat particularităţile acestei provincii au făcut-o în mod magistral în franceză: Alphonse Daudet, Marcel Pagnol, Jean Giono, Henri Bosco, Pierre Magnan. Limba provensală a lăsat însă, în franceza vorbită în această regiune, o muzică specifică, cu tendinţa de a vocaliza consoanele şi o serie de expresii care sună straniu, imposibil de situat în absenţa unui referent cunoscut. Mai poate fi întîlnită pe indicatoarele bilingve cu numele străzilor. Şi, din cauza topografiei, fiecare localitate are o stradă care se cheamă Rumpe cuou. Traducerea în franceză este indispensabilă: Casse-cul.

Camus - în intimitatea absurdului

Situat la o jumătate de oră de Avignon, aşezat între două coline, Lourmarin, mai puţin spectaculos decît alte sate din regiune, este un loc fermecător. Străzi înguste, arcade, piaţete, case din piatră literalmente invadate de oleandri cu flori în mai multe nuanţe de roz. Locul l-a sedus pe Albert Camus care, cu cecul primit odată cu Premiul Nobel pentru Literatură, şi-a cumpărat o casă, o fostă magnanerie, fermă pentru creşterea viermilor de mătase. Lourmarin îi amintea de lumina şi culorile Algeriei natale. Mai ales mirosul: piatra, nisipul, ierburile încinse de soare. Sevele arşiţei. Aici a început să scrie romanul autobiografic rămas netermimat, Le Premier homme. Zi de zi, după ritualul micului dejun luat pe terasa cafenelei Ollier, şi după o lungă plimbare prin împrejurimi, se întorcea acasă unde scria întotdeauna în picioare, în faţa unui pupitru - ca, în alt secol, Voltaire. După absurd (Străinul, Mitul lui Sisif) şi revoltă (Omul revoltat), ultimul roman, început la Lourmarin, este consacrat iubirii. Ce semnificaţie poate avea întîmplarea că tocmai această carte pe tema iubirii nu a fost dusă pînă la capăt? Revenirea pe calea ficţiunii la copilăria algeriană nu e fără legătură cu sentimentul trăit de Camus în momentul Premiului Nobel, acela al dublului exil: străin în ţara natală, unde pînă astăzi Camus e puţin citit şi jucat, străin în Franţa, tot mai izolat, în ciuda notorietăţii internaţionale.
Hazardul are proprietatea derutantă de a deţine cel mai mare număr de valenţe deschise la sens. Despre accidentul de automobil în care şi-a găsit moartea, s-a emis ipoteza, greu sau imposibil de verificat, că ar fi fost pus la cale de KGB. În ziua de 3 ianuarie 1960, cînd prietenul său Michel Gallimard (nepotul celebrului editor, Gaston) vine special de la Grasse ca să-l ia la Paris, Camus avea biletul de tren în buzunar. Îşi lasă soţia şi cei doi gemeni să plece cu trenul, iar el, neputînd refuza un gest prietenesc, se urcă în somptuosul automobil al acestuia, Facel Vega. Care se va încastra într-un platan de pe marginea unui drum din departamentul Yonne, nu departe de Paris. Camus moare pe loc, Michel Gallimard - cinci zile mai tîrziu, soţia şi fiica acestuia scapă nevătămate. Corpul lui Camus - există o asemenea mărturie - era literalmente acoperit de foile manuscrise ale romanului Le Premier homme, pe care îl luase cu el. Avea 46 de ani. Moarte sublimă sau moarte absurdă? "Ideea de moarte este expresia ultimă a absurdului", scrie Camus. Absurdul l-a ajuns din urmă în ziua de 4 ianuarie 1960, la ora 13,55, în dreptul localităţii Villeblevin.

Castelul Marchizului de Sade: spaţiu carceral şi teatru al luxurii

Nu departe de Lourmarin, pe un drum care devine tot mai abrupt, se află satul Lacoste. Şi mai sus, pe vîrful extrem al unei stînci, castelul Lacoste domină ţinuturile din jur. Marchizul Donatien Alphonse François de Sade l-a primit de la bunicul său drept cadou de nuntă în 1763. Nu l-a locuit decît sporadic. În mai multe rînduri, în intervalul dintre două sejururi în închisorile Regelui, castelul îi oferă un refugiu temporar, unde duce viaţa unui senior preocupat mai mult de literatură şi de teatru decît de administraţia domeniilor. Întreprinde şi o serie de modificări, adăugînd celor 42 de încăperi existente o sală de teatru cu 120 de locuri. Aici sînt puse în scenă piese de teatru pe textele Marchizului. Actori şi spectatori - personalul castelului (în total, cam 20 de bărbaţi şi femei).
Marchizul domneşte ca un monarh absolut peste această lume ţinută în captivitate şi aflată zi şi noapte la dispoziţia dorinţelor şi capriciilor acestuia. Sade este marele regizor, marele ordonator, maestrul de ceremonii al stagiunii continue din castelul Lacoste. Şi nu e vorba numai de textele dramatice compuse de el, ci de marele teatru erotic, de un veritabil carnaval al luxurii punctat de cele mai extravagante perversiuni. Nimic nu pare a satisface gustul pentru transgresiuni al eruditului libertin. Poate părea curios că Sade transformă din proprie iniţiativă castelul Lacoste şi falansterul obscen de aici în spaţiu carceral. La adăpostul zidurilor inexpugnabile, seniorul libertin sfidează toată ierarhia ordinii stabilite, de la Divinitate şi Rege pînă la justiţie şi familie. El efectuează un permanent du-te-vino între ficţiune şi realitate, alternînd paginile scrise cu acţiunile încrustate în cotidian. Nu e de aceea întîmplător că acţiunea primului său roman, Cele 120 de zile ale Sodomei, scris în 1785 pe cînd se afla închis la Bastilia, se desfăşoară în Castelul Silling din Pădurea Neagră, replică exactă a castelului Lacoste. Sade a devenit scriitor în închisoare, unde a petrecut 30 de ani din cei 74 ai existenţei sale. Locul închis şi secret, ca domeniu preferat al libertinului, coincide cu spaţiul carceral, creînd astfel o echivalenţă surprinzătoare între libertatea totală şi privarea de libertate.
Lucid pînă la sfîrşit, ateu impenitent, Sade ar fi vrut ca trecerea sa prin această lume să dispară fără urme. În dispoziţiile testamentare (nerespectate), cere să fie îngropat într-o pădure de pe proprietăţile sale, fără nici un fel de ceremonie: "Odată groapa acoperită, se va semăna deasupra ghindă pentru ca, terenul numitei gropi din nou plantat şi redevenit tufişul des dinainte, urmele mormîntului meu să dispară de pe suprafaţa pămîntului, aşa cum îmi place să cred că orice amintire despre mine se va şterge..."

Jean Giono, constelaţia Manosque

Cu totul altfel trăieşte experienţa carcerală Jean Giono. A fost, pentru scurte perioade, închis de două ori, fără a fi judecat: la începutul războiului, pentru profesiunile de credinţă pacifiste, şi după Eliberare, în septembrie 1944, sub acuzaţia neîntemeiată de adeziune la valorile regimului de la Vichy. Giono are intuiţia - devansîndu-l pe Michel Foucault din Surveiller et punir - adevăratei esenţe a privării de libertate. În orice caz, aşa cum e practicată şi resimţită în timpurile moderne. "Scopul încarcerării nu e atît de a reţine corpul, ci de a imobiliza creierul, pînă la a împinge omul la sinucidere, împiedicîndu-l în acelaşi timp, şi în asta constă şiretlicul, de a se distruge." Giono, om robust şi tenace, la fel ca ţinutul său natal cotropit de soare, secetă, ploi şi de neobositul Mistral, rezistă fără nici un moment de slăbiciune: "Cu mine, puteau ei să se chinuie mult şi bine."
Puţini scriitori sînt atît de indestructibil legaţi de locul de naştere ca Jean Giono de Manosque. Oraşul situat pe drumul oblic care leagă Aix en Provence de Alpi devine, în opera sa, un loc mitic, o constelaţie vizibilă din orice punct al lumii. Cu toate acestea, Giono, care nu şi-a părăsit oraşul natal decît pentru rare şi scurte călătorii, spunea că şi-ar fi putut construi opera oriunde: în Scoţia sau în Kamceatka, la Punta Arenas sau la Ulan Bator, ea n-ar fi fost diferită de ce este. Scriitorul Pierre Magnan, discipol şi admirator al lui Giono, care l-a văzut şi l-a ascultat zi de zi timp de 12 ani, între 1936 şi 1958, este convins că maestrul era şi el, ca toţi concetăţenii săi, atins de manoscomanie, adică de pasiunea de a fabula. În realitate - crede el -, defectele, viciile, grandoarea şi misterele vieţii din Manosque au trecut în sîngele lui Giono, i-au forjat gusturile şi percepţia. Chiar dacă el a combătut din răsputeri ideea unei asemenea simbioze.
Pierre Magnan relatează un episod petrecut în intimitatea scriitorului, semnificativ pentru gusturile şi aspiraţiile acestuia. În 1937, cînd avea 15 ani şi nu citise încă nici o pagină din opera maestrului, are parte de o iniţiere în ceea ce s-ar putea numi marea creaţie. "Vezi, bătrîne Pierre, Mozart avea vîrsta ta cînd a compus asta. Şi Yehudi Menuhin, cînd a înregistrat-o, avea vîrsta lui Mozart. Ascultă asta, bătrîne Pierre!" Era Concertul pentru vioară şi orchestră dirijat de George Enescu. Rară, irepetabilă întîlnire de afinităţi. La sfîrşitul audiţiei, punctată de exclamaţia lui Giono: "Ascultă! Ascultă bătăile inimii!", tînărul pleacă cu braţele pline de cărţi date cu împrumut, cu mult deasupra capacităţii lui de înţelegere. "Citeşte, totuşi", îi spune Giono. "Chiar dacă ţi se pare că nu înţelegi. Vei înţelege mai tîrziu." De data aceasta, poate, Giono, nu întotdeauna bine înţeles şi primit de contemporani, se gîndea la destinul operei sale. Secretă premoniţie. Ca sensul acestei propoziţii de o magică frumuseţe: Bienheureux ceux qui marchent dans le fouettement furieux des ailes de l'ânge.