Prezenţa poeziei - dincoace de text şi de literatură

(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 72, mai 2012)

"PICTOPOEZIA NU E PICTURĂ
PICTOPOEZIA NU E POEZIE
PICTOPOEZIA E PICTOPOEZIE"
Victor Brauner & Ilarie Voronca (1924)

Transmisiuni în direct

Aşa cum televiziunile româneşti se bat în căutarea talentelor, mai mult sau mai puţin muzicale, în emisiuni adaptate spaţiului românesc, în două părţi cît se poate de opuse ale lumii, ultimii ani au fost martori ai unor evenimente consacrate poeziei, în acelaşi spaţiu al televiziunii. Între 2002 şi 2007, postul HBO a transmis nu mai puţin de şase sezoane (fiecare conţinînd între patru şi zece episoade) din Def Poetry Jam, o emisiune dedicată aşa-numitei poezii spoken word. Anul trecut, în Arabia Saudită formatul de emisiune-concurs, pe care îl cunosc şi românii, a fost adaptat pentru poezie, cîştigînd audienţe record pentru o competiţie din care primii trei poeţi clasaţi au cîştigat între 1.000.000 şi 600.000 de dolari. Sigur că tradiţia recitării şi cîntării poeziei şi-a spus cuvîntul, nu mai puţin de 12 milioane de telespectatori urmărind transmisiunea de la Abu Dhabi. Probabil că tot tradiţia şi-a spus cuvîntul şi atunci cînd singura femeie finalistă în sala de 2000 de locuri a primit ameninţări cu moarteaⁱ. Sigur că istoria recentă românească are şi ea un exemplu: emisiunea Turnirul poeţilor. Din păcate, nici măcar eu, ca participant la prima ediţie, nu îmi pot aminti cine a cîştigat, şi nici un fel de arhivă nu mă ajută.
Unul dintre cele mai persistente obiceiuri ale istoriei literare ţine de reducerea unor practici literare vii la concepte mai mult sau mai puţin forţate. Ceea ce înţelegem astăzi prin romantism, cu toate prejudecăţile noastre privind formele literare, este cît se poate de departe de fuziunea genurilor şi de implicaţiile sociale pe care le vizau autorii integraţi scolastic în sertarele manualelor. În acelaşi fel funcţionează prejudecata potrivit căreia poezie e numai ceea ce se poate citi pe hîrtie. Cu toate că este greu să găsească cineva o referinţă serioasă care să fundamenteze exclusivitatea de care beneficiază poezia scrisă în discursul literar de azi, poate că se va găsi o conexiune subconştientă între trecerea de la vîrsta orală a literaturilor tradiţionale la condiţia scrisă a culturilor europene şi timiditatea conceptuală a publicului din România.
Este suficient să verificăm listele româneşti de finanţăriⁱⁱ pentru carte pentru a sesiza că nici măcar o singură lucrare din ultimii ani nu este altfel decît scrisă şi tipărită în dulcele stil, după cum se va vedea, deloc clasic (dar nici modern nu putem să îi spunem).
 

Interpretarea poeziei.
Un (foarte) scurt parcurs istoric

Oricîte definiţii sau aproximări ale poeziei am selecta din teoriile literare, se pare că un lucru nu a încetat să scape literaţilor: obligativitatea existenţei unui text scris. Acest lucru nu are cum să fie întîmplător, din moment ce la originea tuturor literaturilor lumii stau tradiţii constituite oral. Mai mult, în nici un moment, de-a lungul istoriei scrise a literaturii, nu a lipsit varianta vie, citită sau recitată a textului poetic scris ori improvizat. Istoria occidentală a poeziei de după trecerea la folosirea limbilor vernaculare a reţinut un lung şir de rapsozi, jongleuri ori vileleursⁱⁱⁱ, trubaduri, menestrei ori guslari^iv. De multe ori aceştia au rămas o prezenţă activă pînă înspre miezul secolului al XX-lea. Aşa-numitul "performance" în cazul poeziei se identifică de altfel cu accepţiunea cea mai generală a recitării "fie de către autor ori de un profesionist al interpretării sau de oricine altcineva fie în singurătate, fie în faţa unui public"^v. Sigur că publicul (ca şi poeţii) din România pot tresări ca la o amintire neplăcută atunci cînd aud de "recitare", vocile emfatice ale recitărilor oficiale de pînă în 1989 nefiind ceva tocmai pierdut în timp, din moment ce mulţi dintre cei ce se remarcau atunci în show-uri poetice omagiale au schimbat numai referinţele şi pot fi găsiţi oricînd la o simplă zapare printre posturile TV de azi. Cu toate că este mai puţin problema abordării de faţă, merită contrapusă acestei perspective poezia din temniţele României comuniste, bună parte din ea transmisă în acel moment oral.^vi
Pentru a reveni în istoria mai îndepărtată a poeziei, atît în China cît şi în Japonia ori în Roma antică, prezentarea publică a poeziei era un lucru curent, pentru care stau mărturie pasajele din Satyricon privind scrierea şi apoi recitarea poemului lui Trimalchion. Pentru că spaţiul nu ne permite, ne vom limita să pomenim numai prezentările şi comentariile care însoţeau versurile lui Dante timp de cîteva secole după 1321, ca şi obişnuitele recitări care au însoţit banchetele din Renaştere ori faima mondenă a unui Victor Hugo în Franţa sau Lord Byron în Anglia. Probabil că una dintre figurile poetice pe care imaginarul nostru le desprinde cu greu de imaginea foii de hîrtie tipărită este Mallarmé. Autorul celebrei "aruncări de zaruri" era vestit pentru zilele de marţi, în care invita un public atent selectat să asiste la prezentările sale. Pentru tot ce a urmat, nu este deloc greu să se găsească înregistrări cu vocile poeţilor din secolul al XX-lea, cu toate că în cazul poeziei româneşti se pot găsi excepţii. Virgil Mazilescu este citat uneori ca un recitator de excepţie al propriei poezii, însă nu ştiu să existe înregistrări cu vocea sa.
 

Poezia sonoră şi urmaşele ei audio-vizuale

Dacă poezia citită ori recitată implică în general forme lexicale cît de cît comune, oricît de inedită este folosirea lor, o zonă aparent mai specială o constituie poezia pentru care materia de bază o reprezintă sunetele. Spuneam "aparent mai specială" pentru că nu cred să existe cineva care să nu-şi amintească cîntecele şi poeziile din copilărie alcătuite din cuvinte inventate (incluzînd aici formulele de numărare de la diferitele jocuri). De la incantaţiile primitive la scandările lettriste^vii, un întreg peisaj al sunetelor poetice se deschide urechii "cititoare". O practică obişnuită a avangardelor de la începutul secolului, fie că e vorba despre futurism^viii, dadaism^ix ori despre apropiaţi ai acestor mişcări^x, era subminarea obişnuinţelor burgheze. Iar preferinţa pentru sunete în defavoarea cuvintelor articulate a fost unul dintre instrumentele impuse de aceşti poeţi care nu de puţine ori au colaborat cu artişti plastici^xi. Cei care au studiat începuturile fenomenului^xii alătură acestor dezvoltări şi demersurile futuriştilor ruşi (Hlebnikov, Krucenykh^xiii), ca şi anumite acţiuni ale lui Kandinski. Ba chiar aceştia sînt revendicaţi ca înaintemergători, autori care trec mult sub sfîrşitul secolului al XIX-lea^xiv. De această perioadă a începuturilor ţin şi conceptualizările olandezului Theo Van Doesburg care a publicat în 1921 imagini "literă-sunet", în căutarea unei prospeţimi a alfabetului în acord cu valori sonore abstracte. În 1919, muzicianul Arthur Petronio dezvoltase o teorie "verbofonică" potrivit căreia încorporase vocale pe portative muzicale^xv. Britanica Edith Sitwell şi-a descris poemele din seria "Facade" drept poeme abstracte, "modele sonore" care contau în cuvinte-ritmate şi onomatopee.
La jumătatea secolului al XX-lea, odată cu perfecţionarea mijloacelor de înregistrare a sunetului, o întreagă generaţie de autori de poezie sonoră şi-a făcut apariţia în primul rînd în Europa. Henri Chopin este creditat cu fundamentarea fonetică a poeziei sonore şi dezvoltarea audiopoemelor care folosesc amplificarea sunetului şi microfoane speciale pentru captarea vocilor, schimbări ale vitezelor cu care sînt redate cuvinte, supraimprimări ale aceleiaşi silabe de mai multe ori şi aşa mai departe. Nu a durat mult pînă cînd un alt francez, Bernard Heidsieck, a impus termenul de "biopsii" pentru poemele sale sonore în care folosea sunete din viaţa de zi cu zi. În 1955, elveţianul Eugen Gomringer adoptase deja termenul de "poezie concretă", termen folosit ulterior atît dincolo de Atlantic, cît şi în Nordul Europei. Brazilienii de la revista Noigandres^xvi împrumutaseră deja termenul "verbivocovisualite" din cartea a doua din Finnegan's Wake (James Joyce, 1939) pentru a defini intenţiile lor în domeniul poeziei concrete. În anii '60, Öyvind Fahlström şi apoi suedezii din grupul Fylkingen au formulat conceptele de text-sunet-compoziţie sau text-sunet-artă. Pornind de la demersurile semnate de Bengt Emil Johnson sau Lars-Gunnar Bodin şi Sten Hanson, spaţiul suedez a rămas şi în lumea de astăzi unul dintre centrele poeziei sonore tehnico-acustice.
Evident, toată această poveste poate să pară o istorie străină de spaţiul sau de poezia românească. În realitate însă, este doar vorba despre o altă prejudecată naţională foarte asemănătoare cu judecăţile "cinstite" care respingeau în anii '50 moştenirea estetică lăsată de Brâncuşi statului român. Istoria acestei zone a poeziei este presărată de poeţi care au scris în limba română, cel puţin la început. Spectacolele iniţiate, printre alţii, de Tristan Tzara în celebrul Cabaret Voltaire din Zürich încă mai sînt creditate drept momentul în care mişcarea Dada a reuşit să facă tabula rasa cu zumzetul referinţelor cultural-sociale. Mai mult, actul de naştere al picto-poeziei, citat ca motto pentru textul de faţă, este unul strict românesc, clamînd încă de atunci desprinderea expresiei - pe care Voronca şi Brauner o propuneau - de referinţele artelor consacrate.
De asemenea, în anii '70, printre experimentele video atribuite grupului arădean Kinema Ikon^xvii se numără cîteva lucrări semnate de poeţi. Romulus Bucur şi Ioan T. Morar se află printre aceştia, cu toate că ei înşişi îşi înscriau demersurile artistice din acea perioadă în spaţiul filmului experimental, şi nu în cel al poeziei. De altfel, Romulus Bucur a folosit din plin elementele vizuale printre instrumentele sale predilecte, chiar şi în volumele pe care le-a publicat după 1990.
 

Puţină, dar foarte puţină, teorie

Istoria de mai sus se decupează mult mai bine dacă o suprapunem dezvoltărilor legate de poezia digitală din ultimii ani. Un domeniu aflat în plin avînt de formulare a propriilor repere expresive are nevoie de contextualizare între limitele generale ale artei poetice. "Prezentată în spaţiu, şi poezia tipărită are o dimensiune temporală pe care scriitorii au scos-o la iveală atît în mod tradiţional, prin dispozitive ca semnele de punctuaţie, tăietura versurilor, spaţiul dintre cuvinte, tipul şi corpul literelor folosite sau spaţiile albe, cît şi prin mijloace inovatoare şi neobişnuite, prea numeroase pentru a le înşira aici." - scria Hayles Nikotherine în eseul "The Time of Digital Poetry"^xviii. Astfel se distinge între o abordare în care toate aceste dispozitive de temporalizare a poeziei sînt invocate în mod pasiv şi dinamismul oferit de tehnologiile electronice, care permite mai multă flexibilitate în folosirea şi manipularea dimensiunii temporale a poeziei. De altfel, este suficient să pomenim despre fenomenul L=A=N=G=U=A=G=E ce a grupat poeţi americani din anii '60 şi '70 care au influenţat cu jocurile lor grafice şi polilingvistice creaţia poetică din Marea Britanie pînă în Vietnam, după ce pornise ca o simplă colecţie de reviste universitare dactilografiate^xix.
 

Ultima confruntare

În cei cinci ani (2005-2010) în care m-am ocupat de organizarea regulată a unor evenimente publice de prezentare a literaturii, am putut să identific un paradox al percepţiei publice de care se "bucură" poezia în România. Cu toate că lucrările serioase privind relaţia dintre modernism şi avangardă (Matei Călinescu, Marin Mincu), ori despre logica poeziei (Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu) nu au lipsit, la nivelul conştiinţei generale nimic nu pare să fie mai departe de poezie decît prezentarea pe viu. Paradoxul însă este întreţinut de prestaţii pe care autori precum Chris Tănăsescu împreună cu trupa Margento le au de o bună bucată de timp, adunînd premii în străinătate şi discuri de aur pentru înregistrările lor, fără ca publicul să accepte această dimensiune a prezenţei în actul poetic. În ultimii ani, am văzut în România acte poetice performative semnate de britanicul stabilit în Viena, Peter Waugh (2009, Bucureşti), ori de belgianul Jan H. Mysjkin (2007, Sibiu), iar anul trecut, la Alba Iulia, exploziva autoare maghiară Katalin Ladik a plecat de la Festivalul Internaţional "Lucian Blaga" cu un premiu de participare excepţională. Pe cea din urmă am avut ocazia să o văd într-un festival de poezie la Bratislava, unde a electrizat o sală arhiplină cu poemele sale alcătuite din interjecţii şi sunete ce nu aveau nevoie de nici o traducere. În primăvara lui 2009, de altfel, văzînd reacţia publicului stupefiat de interpretarea pe care Waugh o dădea poemelor sale, în Club A a fost organizată o dezbatere^xx care amesteca planurile performance-poezie sonoră pentru a nu reuşi să le distingă, cu toată participarea bucureşteanului Peter Sragher. O satisfacţie deosebită faţă de publicul bucureştean am încercat în primăvara acestui an, cînd în grupul tinerilor poeţi suedezi invitaţi la Bucureşti în urma unei colaborări între Institutul Cultural Român şi Swedish Arts Council s-a aflat şi Pär Thörn, un poet interesat de construirea cărţilor sale de poezie potrivit unor reguli de lucru pe cît de mecanice, pe atît de creative - liste de cuvinte, secţiuni alfabetice devenind, odată citite cu voce tare, spaţii expresive.
Pomeneam la începutul acestui text de finanţările dedicate cărţii în România. Mutîndu-ne pe listele revistelor culturale, vom găsi (între refuzaţi) o singură publicaţie românească în dreptul căreia se poate citi revendicarea unui "experiment literar": Feedback. Răsfoind revista, nota experimentală se spulberă de la editorialul lui Daniel Corbu: "Noi şi Golgota pătimirilor". Surpriza este cu atît mai mare, cu cît unii dintre colaboratorii revistei ieşene se ocupă cu experimente literare în sensul cel mai fertil al cuvîntului. Tocmai de aceea, ultima confruntare dintre idolatriile felurite pentru forme de hîrtie cuminţi ori asumări fetişiste ale recitării emfatice şi decupaje conştiente ale aşteptărilor şi referinţelor legate de prezentarea pe viu a poeziei rămîne aceeaşi continuă pendulare între stupoare şi fascinaţie, pe care şi-o asumă dintotdeauna cei interesaţi de poezie.
 

Centre, evenimente, proiecţii

În ziua de astăzi, această formă de poezie are deja capitalele ei. New York, Chicago şi Berlin împart prim-planul festivalurilor internaţionale de amploare dedicate poeziei interpretate pe scenă. În Genova, poetul italian Claudio Pozzani strînge în fiecare an nume de primă mărime ale genului, din toată lumea. Mai mult, la un moment dat, exportase festivalul, pe care îl organiza, tocmai în Japonia. Unul dintre cele mai respectate festivaluri de poezie din Europa, Poetry International de la Rotterdam, ajuns anul acesta la ediţia cu numărul 42, programează evenimente speciale dedicate interpretării poeziei şi regăsirii legăturilor dintre ceea ce se numeşte text scris şi prezentarea live.
Condiţia specială a acestui gen de manifestări vine şi din faptul că primele manifestări oficiale au fost determinate şi de motivaţii extraliterare. Poeţi din Puerto Rico, stabiliţi la New York, au impus o întreagă mişcare dedicată interpretării live a textului poetic, Nuyorican, în poezia americană a anilor '60-'70. În deceniile care au urmat, fenomenul a devenit o adevărată formă fixă de concurs poetic, Slam ale cărui reguli se dovedesc fertile şi astăzi. Astfel, un concurent la o competiţie Slam are la dispoziţie trei minute pentru a captiva publicul şi juriul, orice depăşire fiind depunctată. Din juriu fac parte, de multe ori, membrii ai publicului, care nu pot să manipuleze rezultate finale acordînd note exagerat de mici ori umflate, pentru că regula este ca nota cea mai mică şi cea mai mare din seria acordată fiecărei prestaţii să nu fie luate în calcul.
Poate nu aţi avut ocazia să vedeţi pe viu asemenea manifestare în România. Dar asta se întîmplă numai pentru că nu aţi căutat în afara domeniului strict literar. De cîţiva ani, în Bucureşti, comunitatea hip-hop are în agendă evenimente de battle. Este vorba de confruntări de versuri improvizate cît se poate de ofensiv pe o scenă, în faţa unui juriu. De multe ori participanţii români dovedesc o dexteritate verbală ieşită din comun, nume ca Vexxatu Vexx, Dragonu' ori Cedryk fiind deja destul de cunoscute. Cu ani în urmă, la o ediţie a unei astfel de manifestări, Battle of da Dom, în Bucureşti am putut să aud publicul format din adolescenţi alungînd de pe scenă un artist nu tocmai inspirat, cu scandarea "Mai du-te la bibliotecăăăăăăă". Sigur, se poate spune că poezia hip-hop nu este o formă specifică poeziei româneşti. Totuşi, celor care s-au gîndit la acest lucru trebuie să le amintim că nici măcar sonetul nu a fost o formă poetică specific românească pînă cînd Gheorghe Asachi nu s-a gîndit să compună cîteva, la mai multe sute de ani după ce Guittone d'Arezzo îi stabilise forma în italiană ori după ce poeţi englezi ca Philip Sidney ori Michael Drayton încercau să găsească varianta cea mai fericită a poemului consacrat ulterior de Shakespeare.
 

Final de moment

Oricît ne-am simţi de protejaţi de automatismele cu care înlocuim lectura vie a poeziei, ieşirile din spaţiile lipsite de riscuri estetice sînt singura şansă a recuperării vitalităţii pentru actul poetic. Desigur, multe s-ar putea să pară simple jucării, însă cînd cineva studiază instrumentele expresive puse la lucru chiar şi într-un simplu act respirator, după ani întregi de repetiţii va ţine în faţa ochilor un act artistic. De curînd, în prima lectură de poezie organizată la Casa Albă, un loc special l-a ocupat fondatorul proiectului online "Ubuweb". Din 1996, poetul Kenneth Goldsmith a adunat pe site-ul ubuweb.com tot ce a putut să găsească în materie de experiment. Baza de date este acum impresionantă, oferind o adevărată bibliotecă de rarităţi pentru cei care vor să înţeleagă în ce fel avangarda a fost înlocuită de poeme conceptuale.
Desigur, ca orice obiect studiat, este indispensabilă plasarea într-un cîmp de referinţe specific. În cazul nostru, poezia. Cu siguranţă că vor exista întotdeauna entuziaşti care vor găsi de cuviinţă să plaseze un act de poezie performată în cine ştie ce context teatral ori general artistic sau, de ce nu, social. Dar numai cel care face această glisare noţională poate să ştie dacă îl ajută sau nu schimbarea de perspectivă. Ceea ce se poate spune în finalul acestei prezentări este tocmai faptul că, folosind reperele poeziei în cel mai clasic sens al cuvîntului, putem avea surpriza să descoperim zone poetice fertile şi dinamice, minuţios de nespecializate pentru contextul epocii media care se tot încheie, nu prin revoluţii ori, în sfîrşit, evoluţii, ci prin superficialitate şi autosuficienţă.

Răzvan Ţupa este poet. Cel mai recent volum publicat: poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Casa de Editură Max Blecher, 2011. Mai multe la poetic.co.

fotografii de Mitoş MICLEUŞANU

________________________________________________
ⁱ www.guardian.co.uk/middleeastmedia/ millions-poets
ⁱⁱ www.afcn.ro
ⁱⁱⁱ Les Jongleurs en France au moyen âge; 1910; Faral, E.
^iv La poésie populaire épique en Yougoslavie au début du XXe siecle; 1929; Murko, M.
^v The New Princeton Encyclopedia of Poetry and Poetics; 1993; Preminger, A.; Brogan, T.V.F. editors.
^vi Poezia carcerală; 2000; Cistelecan, Ioana.
^vii Traité de bave et d'éternité, 1951, un film de Isidore Isou care se deschide cu un "cor lettrist".
^viii Zang Tumb Tumb; 1914 ; Marinetti, F.T.
^ix Poemul simultan este un poem recitat în diferite limbi în acelaşi timp, cu ritmuri şi tonalităţi diferite, a cărui invenţie i se datorează lui Tristan Tzara.
^x Ursonate; 1922-1932; Schwitters, Kurt.
^xi "fmsbwtözäu" (1918) era un poem-poster de Raoul Hausmann care s-ar fi citit "Fümms bö wö tää zää Uu".
^xii "Sound Poetry - A Survey"; 1978; McCaffery, Steve in Sound Poetry: A Catalogue, edited by Steve McCaffery and Nichol, Underwich Editions, Toronto.
^xiii Slovo kak takovoe/The Word as Such, 1913.
^xiv "Christian Morgenstern (ca. 1875), Lewis Carroll ("Jabberwocky"), August Stramm (ca. 1912), Petrus Borel (ca. 1820), Moliere, the Silesian mystic Quirinus Khulman (17th century), Rabelais and Aristophanes".
^xv Tellurgie (1964), Cosmosmose (1968).
^xvi Augusto de Campos, Décio Pignatari şi Haroldo de Campos www.poesiaconcreta.com.br.
^xvii http://kinema-ikon.net.
^xviii New Media Poetics. Contexts, Tehnotexts and Theories; 2006; Moriss, Adelaide and Swiss, Thomas.
^xix http://english.utah.edu/eclipse/projects/LANGUAGE/language.html.
^xx http://mirunavlada.wordpress.com/2009/04/07/poezie-sonora-dezbatere.