(apărut în Dilemateca, anul V, nr. 51, august 2010)
 

Cititul ni se pare "natural", la fel ca respiratul sau mersul pe jos, o deprindere universală, desfăşurată după aceleaşi reguli, atît în zilele noastre, cît şi în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Este însă suficient să aruncăm o privire asupra unei pagini dintr-o carte manuscrisă din secolul al XIV-lea pentru a ne da seama că maniera în care era citită diferă foarte mult faţă de obişnuinţele cititorului de azi. Practicile şi gesturile lecturii s-au schimbat de-a lungul timpului, odată cu transformarea suporturilor materiale ale scrierii. Textele nu pot fi disociate de materialitatea lor. Formatul cărţii, punerea în pagină, organizarea internă a textului, regulile ortografice îndeplinesc o funcţie expresivă şi determină modalităţile de lectură. Istoricii vorbesc despre mai multe "revoluţii ale lecturii" care au modificat obişnuinţele şi preferinţele cititorilor: înlocuirea ruloului de papirus de către codex, trecerea de la lectura cu voce tare la lectura silenţioasă, inventarea tiparului, apariţia textului electronic.

Lectura ruloului de papirus

Primul suport care a făcut posibilă redactarea unor texte de mari dimensiuni a fost ruloul de papirus. Tulpina de papirus era prelucrată prin uscare, presare şi lustruire, obţinîndu-se o suprafaţă netedă, un material suplu pe care se putea scrie. Potenţialul "tehnologic" a fost repede sesizat de egipteni, care au început să lipească foile de papirus, unele în continuarea celorlalte, într-o bandă continuă lungă de 6-10 metri şi lată de 20-30 cm. Din Egipt papirusul a fost importat în Grecia şi apoi la Roma (sec. VII-V î.Hr.).
Pentru a putea fi manipulat cu uşurinţă, sulul de papirus era rulat pe un cilindru confecţionat din lemn sau din metal, numit umbilicus ("buricul" cărţii). De unul din mînere se ataşa o etichetă pe care se afla titlul cărţii - syllabus în greacă, titulus în latină. Textul era scris cu cerneală, pe o singură faţă a sulului de papirus, cea din interior. Pe măsură ce se desfăşura ruloul, de la dreapta la stînga, apăreau secţiuni succesive de aproximativ 30 de cm lăţime, cu scrisul pe două-trei coloane: aceasta era "pagina" pe care o avea sub ochi cititorul din Antichitate.
Nu era prea comod să citeşti un sul de papirus. Pentru a fi citită, o carte în formă de rulou trebuia ţinută cu ambele mîini. Cu mîna dreaptă se ţinea sulul, iar cu mîna stîngă erau efectuate succesiv două operaţiuni: derularea şi înfăşurarea paginii citite. După lectură, cartea trebuia înfăşurată la loc, în sens invers, pe cilindru, operaţiune în care, deseori, cititorul se folosea de bărbie ca punct de sprijin. Poetul latin Marţial aminteşte acest gest într-o epigramă: "O carte fată-mare, o carte neumblată, / Pe care-al ei părinte o ţine încuiată, / Un sul pe care nimeni nu l-a desfăşurat, / Şi nimeni încă barba de el nu şi-a frecat". Lectura unui rulou de mari dimensiuni putea fi o operaţie periculoasă. Pliniu cel Bătrîn relatează că un cititor în vîrstă de 83 de ani "citea în picioare un volumen foarte greu pe care l-a scăpat din mîini. Încercînd să-l prindă şi-a pierdut echilibrul, a căzut şi şi-a rupt piciorul, după care a murit".
Ruloul impunea o lectură lineară şi secvenţială; consultarea unei pagini precedente sau regăsirea unei informaţii erau operaţiuni greoaie, ce necesitau derularea înainte şi înapoi a ruloului. Cartea de papirus nu putea fi frunzărită, nu se putea pune un semn de carte. Lectura, o dată întreruptă, ducea la pierderea reperelor. Dacă dorea să localizeze un capitol sau un paragraf, cititorul nu dispunea de orientare în organizarea internă a cărţii şi era obligat să citească pasaje întregi pentru a regăsi informaţia dorită. Specialistul canadian în teoria lecturii, Christian Vandendorpe, este de părere că ruloul de papirus "a impus serioase limitări expansiunii scrisului şi a contribuit la menţinerea acestuia sub tutela oralului".

Scrierea continuă şi lectura cu voce tare

Un aspect interesant al culturii scrise din Antichitatea greco-romană este faptul că textele erau redactate în scriptio continua, adică fără separarea cuvintelor, a propoziţiilor şi a frazelor. Scribii foloseau rar şi inconsecvent semnele de punctuaţie, literele alcătuiau un text continuu, fără majuscule, alineate şi paragrafe. Cititorul nu avea altă soluţie decît să urmeze firul textului, citindu-l neîntrerupt, de la prima pînă la ultima pagină. În textele antice, sarcina de a separa cuvintele era îndeplinită de cititor, şi nu de scrib.
Pentru a exemplifica sistemul scrierii în scriptio continua, vom alege paragraful de mai sus şi vom scoate semnele de punctuaţie:
 

Unaspectinteresantalculturiiscrisedinantichitateagrecoromanăestefaptulcă

texteleerauredactateînscriptiocontinuaadicăfărăseparareacuvintelor

apropoziţiilorşiafrazelorscribiifoloseaurarşiinconsecventsemnelede

punctuaţieliterelealcătuiauuntextcontinuufărămajusculealineateşiparagrafe.
 

Vedem că cititorul modern are mari dificultăţi în a citi şi a înţelege un text în această prezentare. Lectura este greoaie şi necesită intervenţia vocii pentru descifrare. Din pricina absenţei oricărui dispozitiv grafic care să marcheze pauzele, cititorul trebuie să redea de mai multe ori textul cu voce tare pentru a sesiza succesiunea cuvintelor, sensul frazei. În acest tip de lectură, ochiul are nevoie de un supliment vocal.
Cititorii din Antichitate nu puteau avea obişnuinţa de a citi în tăcere, maniera cea mai obişnuită de lectură era cu voce tare, făcută atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi. Scrisul nu se putea dispensa de voce, după cum afirmă clasicistul Jesper Svenbro, într-o carte în care analizează relaţiile complexe dintre scriere şi lectură în Grecia antică: "Pentru greci, lectura înseamnă lectura cu voce tare. Aceasta nu pentru că ar fi fost incapabili să citească în tăcere, cum susţine o poziţie extremă, ci pentru că modul natural de a citi un text în Grecia antică era, fără nici o îndoială, acela de a-l citi cu voce tare. Legătura pe care grecii o întreţineau cu scrisul ar putea fi, într-adevăr, comparată cu aceea pe care noi modernii o avem cu notaţia muzicală: nu este imposibil să citim muzica în tăcere, dar modul cel mai curent de a face acest lucru este de a o cînta sau a o interpreta la un instrument pentru a şti cum sună" (Phrasikleia. Antropologia lecturii în Grecia antică, traducere din limba greacă de Anca Dan şi Raluca-Mihaela Nedea, Editura Symposion, 2004).
Svenbro mai constată că există o serie de analogii între categoriile culturii scrise greceşti şi practica "pederastiei pedagogice", care presupunea relaţia amoroasă dintre un erast (bărbat adult, activ şi dominant) şi un eromen (adolescent, pasiv şi dominat). Acest model, al relaţiei între erast şi eromen, a fost folosit de greci pentru a reprezenta scrisul şi lectura, relaţia dintre scriptor şi lector. Printre multele verbe care însemnau "a citi" în limba greacă veche, se numără şi enthynkhánein, care avea şi sensul de "a avea raporturi sexuale cu". O inscripţie descoperită în Sicilia (sec. V î.Hr.) utilizează chiar termenii acestei analogii: "cel care scrie inscripţia aceasta i-o va trage (pygíxei) cititorului". Faptul nu este izolat, fiind vorba de un adevărat topos care poate fi identificat şi în inscripţiile latineşti (amat qui scribet pedicatur qui leget - "cel care scrie este cel care iubeşte, cel care va citi o ia pe la spate"). Motivul există şi în imaginea figurativă. Pe o cupă din Attica, datînd din aceeaşi perioadă, este reprezentat un tînăr imberb, îmbrăcat într-o mantie, citind o inscripţie de pe o coloană de piatră. Pentru a citi, el se apleacă în faţă, punîndu-şi în evidenţă partea posterioară, bine conturată sub faldurile veşmîntului. Metaforic, lectorul este asemenea unui eromen: îşi asumă rolul pasiv al celui ce accepta să fie dominat, în timp ce scriptorul este activ şi dominant, folosind corpul lectorului pentru a-şi exercita puterea. Cititorul trebuie să cedeze scriptorului propria sa voce pentru ca textul scris de acesta să se realizeze complet.
Chiar dacă, multă vreme, lectura în Grecia antică însemna în primul rînd lectura sonoră, aceasta nu înseamnă că lectura silenţioasă era necunoscută. Pentru secolul al V-lea î.Hr. există mărturii că lectura interiorizată era practicată în medii restrînse, ceea ce înseamnă că scriptio continua nu era un obstacol de netrecut. Însă, majoritatea cititorilor practica lectura cu voce tare, în diverse situaţii şi contexte. Istoricul francez Roger Chartier apreciază că "practica obişnuită în Antichitate a lecturii cu voce tare, pentru alţii şi pentru sine, nu trebuie atribuită absenţei controlului lecturii vizuale (aceasta este fără îndoială practicată în lumea greacă încă din secolul al VI-lea î.Hr.), ci, mai curînd, unei convenţii culturale care asocia strîns textul şi vocea, lectura, declamaţia şi ascultarea".

Noua formă a cărţii: codexul

Obţinut din pielea unor animale, argăsită şi netezită pe ambele feţe, pergamentul asigura o suprafaţă albă, bună pentru scris. Bucăţile de piele erau tăiate în dreptunghiuri care puteau fi împăturite şi aşezate unele într-altele, în formă de caiet sau codex.
Codexul este forma cărţii cu care sîntem obişnuiţi noi astăzi, formă stabilă care rezistă de două milenii. Aproape patru secole i-au trebuit codexului să detroneze ruloul şi vechile practici de lectură. Începînd cu secolul al II-lea are loc trecerea lentă de la volumen la codex, pentru ca spre sfîrşitul secolului al IV-lea, în Occidentul latin, pergamentul şi codexul să înlocuiască definitiv ruloul de papirus. Noua formă a cărţii a antrenat o transformare profundă a practicilor de lectură. Schimbarea formei şi a suportului cărţii a fost comparată cu o adevărată revoluţie, similară cu consecinţele introducerii tiparului sau cu apariţia cărţii electronice.
În mai multe epigrame, Marţial se entuziasma faţă de avantajele codexului: "De vrei, dintr-ale mele, să iei cu tine-o carte, / La drum să te-nsoţească, acum cînd pleci departe, / Alege-o pe aceasta: e mică şi uşoară, / Poţi s-o cuprinzi în mînă, s-o porţi la subţioară, / Lăsînd pe raft acasă prea-grelele volume"; "Ia-n mîini această carte, scrisă pe piele fină de viţel; / Şi-l ai pe Cicero tovarăş şi-un gînd să pleci la drum cu el"; "Mai multe epigrame - trei sute - de-ai avea, / Te-ar mai citi întreagă, vreunul, carte-a mea? / De ce atît de mică te-am plămădit? Ascultă: / Întîi, fiindcă astfel nu-mi ceri hîrtie multă; / Al doilea: copistul, pe pagini puţintele / Mai mult de-un ceas nu pierde cu fleacurile mele; / Al treilea: în grabă prinzi un cititor, / Oricît ar fi de seacă, se-nghite mai uşor".
O consecinţă importantă a trecerii de la volumen la codex a fost afirmarea unei noi ergonomii a lecturii, o amplificare a gesturilor de lectură, adaptarea corpului la noul aspect material al cărţii. Forma dreptunghiulară şi paralelipipedică a codexului permite cititorului să-şi elibereze mai mult corpul. În timp ce cititorul ruloului de papirus era obligat să-şi folosească amîndouă mîinile pentru a-l derula lateral, cititorul codexului îl ţine cu o singură mînă sau poate să-l pună pe masă ori pe alt suport, întorcîndu-i lejer filele. Noua materialitate a cărţii a dus la apariţia unor gesturi altădată imposibile, cum ar fi acela de a frunzări, de a pune un semn de carte sau de a face însemnări. Cititorul poate citi şi scrie în acelaşi timp, poate sări de la o pagină la alta sau - aspect foarte important - poate sări de la o carte la alta, le poate consulta în acelaşi timp, poate compara pagini din cărţi diferite.
Codexul nu mai este dependent de constrîngerile tehnice ale ruloului de papirus, el poate fi confecţionat în formate şi grosimi diferite. De asemenea, codexul este mult mai compact decît ruloul, textul poate fi scris pe ambele părţi ale suportului, rezultînd o importantă economie de material.
Apariţia codexului a însemnat desprinderea cărţii de linearitate şi intrarea ei în sfera tabularităţii, adică a posibilităţii cititorului de a accede la conţinut în ordinea pe care o doreşte. A trebuit să treacă însă aproape o mie de ani pentru ca accesul cititorului să devină un procedeu direct şi rapid. Abia în secolul al XII-lea încep să fie utilizate elemente paratextuale şi dispozitive vizuale care ghidează lectura şi permit reperarea informaţiei în conţinutul cărţii.
Pagina devine unitatea de bază a textului şi a lecturii, asupra oglinzii paginii se fixează, de acum înainte, privirea cititorului. Cînd cartea este deschisă, cititorul vede două pagini în acelaşi timp. Prezentarea în formă de diptic a codexului permite anticipări de lectură, posibilitatea de a contempla cartea deschisă. Un alt avantaj: cititorul poate să aprecieze cu uşurinţă locul unde a ajuns cu lectura, să estimeze cantitativ secţiunea parcursă şi cea rămasă, îşi poate planifica durata lecturii.

Mirările lui Augustin

În anul 383, tînărul Augustin se stabileşte la Milano, unde îl cunoaşte pe episcopul Ambrozie, unul dintre cei mai mari oratori ai epocii. În Confesiuni, Augustin îşi aminteşte momentul de uimire pe care l-a avut atunci cînd l-a văzut pe Ambrozie citind în tăcere: "Cînd citea, ochii săi alunecau pe deasupra paginilor, iar spiritul său scurta înţelesul rîndurilor, în vreme ce glasul şi limba sa se odihneau. Adesea, cînd eram şi eu prin preajmă - căci nu păzea nimeni la poartă şi nici nu era obiceiul ca un nou-venit să fie anunţat -, îl vedeam cum citeşte în tăcere şi niciodată în alt fel. Rămîneam aşezat, într-o îndelungată tăcere - căci cine ar fi îndrăznit să tulbure o atît de mare adîncire în studiu?! - şi apoi plecam, presupunînd că nu voia să fie tulburat în scurtul răstimp cînd, ferit de larma treburilor celorlalţi oameni, se putea dedica refacerii propriului spirit". O scenă banală astăzi, aceea a unui cititor adîncit în lectură, parcurgînd în tăcere filele cărţii, i s-a părut bizară lui Augustin, obişnuit să citească cu voce tare. El a căutat diverse explicaţii faptului că Ambrozie citea altfel decît toţi ceilalţi: "Se ferea poate să citească cu voce tare, ca nu cumva vreun ascultător atent şi interesat să-l silească să se angajeze în lungi lămuriri sau dezbateri pe marginea unor pasaje mai obscure, pierzînd astfel o parte din timpul destinat cărţilor pe care voia să le studieze. Un alt motiv, poate încă şi mai întemeiat, pentru care citea în gînd era şi nevoia de a-şi cruţa vocea, care i se deteriora cu uşurinţă. În sfîrşit, oricare ar fi fost motivul său interior, acesta nu putea fi decît foarte întemeiat la un bărbat precum Ambrozie".
Un alt pasaj bine cunoscut din cartea lui Augustin este cel al momentului convertirii la creştinism. Aflîndu-se în grădina casei sale, Augustin aude un glas misterios de copil care îi spunea: "Tolle, lege!" - "Ia şi citeşte!". Surprins, se îndreaptă către prietenul său Alypius, lîngă care lăsase Epistolele Sfîntului Pavel, deschide cartea la întîmplare şi nimereşte peste un pasaj a cărui lectură l-a făcut să se convertească: "M-am repezit deci înapoi, către locul unde şedea Alypius, căci acolo lăsasem cartea Apostolului cînd mă ridicasem să plec. Am apucat-o, am deschis-o şi am citit în tăcere primul pasaj pe care mi-am aruncat privirea: "Să umblăm în plină zi cu bună-cuviinţă, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrînări şi în destrăbălări, nu în certuri şi în rivalităţi; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu vă îngrijiţi de îndestularea poftelor trupului"". După aceasta a făcut un gest foarte familiar cititorilor: "Apoi, însemnînd locul din care citisem, cu degetul sau cu nu mai ştiu ce alt semn, am închis cartea şi, întorcîndu-mă către Alypius cu chipul împăcat, i-am povestit ce mi se întîmplase".
Cele două pasaje din Confesiuni pot părea contradictorii. În primul episod, Augustin este derutat cînd îl vede pe episcopul Ambrozie citind cufundat în tăcere. În cel de-al doilea, el spune că a citit în tăcere pasajul din cartea deschisă la întîmplare. Lectura sonoră şi cea silenţioasă nu aveau cum să se excludă reciproc, în mod radical. Deşi lectura cu voce tare era maniera privilegiată de a citi, făcînd obiectul unei convenţii general acceptate, existau şi contexte care făceau posibilă lectura silenţioasă - în cazul consultării rapide a unui document sau a unui pasaj dintr-o carte, cu scopuri imediate, funcţionale. Este şi cazul pasajului citit de Augustin, aflat într-o stare de tulburare sufletească, pe care o resimte în urma auzirii vocii. El spune că s-a repezit să citească, deci nu mai era timp aici de dregerea glasului, de intonarea retorică, de tot ceremonialul asociat lecturii cu voce tare.
Mai există în Confesiuni un pasaj care subliniază diferenţa de natură între lectura solitară (fără public, fără ascultători) şi lectura cu voce tare (în prezenţa unui auditoriu). După momentul convertirii, Augustin se retrage la ţară împreună cu familia sa şi prietenii, pentru a se dedica meditaţiei şi edificării în noua lui religie. Aici el descoperă Psalmii lui David, pe care îi citeşte cu voce tare: "Cîte strigăte nu am înălţat către tine, Dumnezeul meu, cînd am citit Psalmii lui David, aceste cîntări de credinţă, aceste glasuri ale evlaviei în care nu îşi poate găsi locul un spirit trufaş! (...) Da, cîte strigăte nu înălţam către tine citind acei psalmi, cum mă înflăcăram prin ei de iubire pentru tine şi cum eram mistuit de dorinţa de a-i recita, dacă ar fi fost cu putinţă, către întregul pămînt, ca să înfrunt înfumurarea neamului omenesc! (...) Cît de aprigă şi de ascuţită era dureroasa mea pornire împotriva maniheilor! (...) Aş vrea ca ei să mă asculte fără ca eu să o ştiu, să mă asculte aşa, pentru ca ei să nu creadă cumva că acele cuvinte ale mele, pe care le-am împletit cu Psalmii, le erau adresate lor; căci este adevărat, nu aş fi rostit acele cuvinte, sau, dacă le-aş fi rostit, nu le-aş fi rostit în acelaşi mod, dacă aş fi simţit că sînt ascultat; pe de altă parte, chiar dacă aş fi vorbit astfel, ei nu ar fi înţeles cuvintele mele aşa cum mi le spuneam mie însumi, pentru mine, înaintea ta, prin simţirea intimă a sufletului meu". Aşadar, Augustin nu citea cu voce tare în aceeaşi manieră, exista o diferenţă calitativă între lectura pentru sine şi lectura pentru ceilalţi. Lectura cu voce tare exercita o influenţă asupra cititorului însuşi, iar aceste efecte puteau fi transmise ascultătorilor prin expresia vocii, mimică facială, efecte retorice. Nu se citea la fel dacă erai singur sau în prezenţa unui public.

Apariţia dispozitivelor de lectură

Pagina cărţii manuscrise de la începuturile Evului Mediu nu era deloc prietenoasă cu cititorul. Acesta trebuia să îndeplinească o sarcină anevoioasă, întrucît vechiul sistem al scrierii continue a fost preluat de scribii medievali. Marea cotitură în evoluţia practicilor de lectură a fost separarea cuvintelor în interiorul textului, operaţiune care a facilitat trecerea la lectura silenţioasă. Istoricul american Paul Saenger a demonstrat - în cartea sa Space Between Words. The Origins of Silent Reading (1997) - faptul că, în Occident, abilitatea de a citi repede şi silenţios un text este rezultatul evoluţiei istorice a procedeului separării cuvintelor. Acesta îşi are originea în practicile copiştilor irlandezi şi anglo-saxoni din secolul al VII-lea, de la centrele mănăstireşti Durrow, Iona, Lidisfarne. Spre deosebire de ţările romanice, în insulele britanice, limba latină nu avea legătură cu limbile vorbite aici, iar scribii distingeau cu greu cuvintele, propoziţiile şi frazele latineşti. Pentru a-şi uşura munca de copiere a manuscriselor, dar şi lectura cu voce tare a textelor latineşti, ei au recurs la individualizarea cuvintelor în interiorul propoziţiilor.
Separarea cuvintelor şi celelalte procedee grafice introduse în scriptoriile monahale din insulele britanice se vor răspîndi şi pe continent, între secolele VII-X, mai întîi în ţările germanice şi apoi în Franţa, Spania şi Italia. La copiştii occidentali, separarea cuvintelor devine sistematică şi coerentă abia în secolul al XII-lea.
Concomitent cu separarea cuvintelor au apărut şi alte procedee care să uşureze accesul cititorilor la text. Lectura silenţioasă este condiţionată nu numai de segmentarea cuvintelor, ci şi de recunoaşterea rapidă a formei literelor. Pentru a putea fi citită, scrierea trebuie să fie lizibilă. În secolele VII-VIII existau mari deosebiri între diversele scrieri întrebuinţate în Italia, Franţa, Spania, astfel încît cititorii aveau dificultăţi în a descifra un text latinesc provenind din altă parte. Călugării-copişti irlandezi şi anglo-saxoni au pus la punct o scriere minusculă cu litere standardizate, prin restrîngerea numărului de variante pe care le puteau avea aceleaşi litere în interiorul cuvintelor sau rezultate din ligamentele cu alte litere. Această standardizare a scrisului a contribuit şi ea, fără îndoială, la o mai mare lizibilitate a textului şi la deprinderea lecturii silenţioase.
Principiile scrierii minuscule irlandeze vor fi preluate şi pe continent, astfel născîndu-se "minuscula carolingiană", o scriere unitară, valabilă în toate colţurile Imperiului lui Carol cel Mare. Mai agreabilă pentru ochi şi mai uşor de citit, această scriere a uşurat nu numai lectura, ci şi copierea cărţilor: din momentul cînd a intrat în uz, cantitatea de manuscrise copiate s-a dublat.
În practica lecturii vizuale, ochii au nevoie de asistenţa unor semne care nu se pronunţă, dar care ajută la înţelegerea sensului. Aceiaşi călugări irlandezi şi anglo-saxoni au fost preocupaţi şi de izolarea constituantelor gramaticale ale frazei latine. Ei au început să opereze pe scară mai largă cu semnele de punctuaţie, aceste convenţii grafice cu care sîntem atît de obişnuiţi astăzi.
Este imposibil de stabilit cu precizie data cînd au fost adoptate de o manieră generală aceste instrumente de lectură. Schimbările în istoria cărţii şi a lecturii se fac lent, inovaţiile se generalizează cu foarte mare greutate, la mare distanţă în timp. A trebuit să treacă multă vreme pînă ce pagina cărţii să devină lizibilă, aerisită şi echilibrată, condiţii esenţiale pentru un confort sporit de lectură. Cratima şi despărţirea în silabe apar în secolul al X-lea în Anglia, generalizîndu-se două secole mai tîrziu. În secolul al XII-lea începe să fie folosit punctul (punctus) pentru a marca pauza finală, plasat fie la baza literelor, fie la mijlocul lor. Tot acum apare şi virgula (virgula suspensiva), avînd forma "/". (Cea pe care o folosim noi datează din secolul al XVII-lea şi este o creaţie a epocii tiparului, la fel ca semnul de întrebare, de exclamare, parantezele.) Numerotarea paginilor devine o normă mult mai tîrziu, în secolul al XV-lea. În secolul al XVII-lea se generalizează folosirea alineatului şi divizarea textului în paragrafe.

De la lectura cu voce tare la lectura silenţioasă

Trecerea de la lectura oralizată la lectura silenţioasă, oculară reprezintă aspectul cel mai important al evoluţiei practicilor de lectură. Această mutaţie fundamentală a însemnat transformarea modalităţilor corporale ale lecturii: vocea încetează să mai susţină efortul de înţelegere a textului de către cititor. Eliberat de mişcările laringelui, noul mod de a citi este mult mai rapid decît lectura orală. Frecvenţa mişcărilor oculare ale cititorului se diminuează în faţa unui text ale cărui cuvinte sînt separate în unităţi vizuale distincte, ceea ce accelerează viteza lecturii. În cazul lecturii sonore, viteza este de aproape 9000 de cuvinte pe oră, pe cînd lectura silenţioasă este de trei ori mai rapidă.
Noile practici au transformat lectura şi au dus la apariţia unor noi modele cognitive. Segmentarea cuvintelor în interiorul textului nu a antrenat imediat trecerea la lectura silenţioasă, acest proces a fost foarte lent, fără schimbări bruşte, desfăşurîndu-se cu viteze diferite în sînul diverselor pături socio-culturale. Cunoscută şi practicată pe o scară din ce în ce mai largă în mediile monahale din secolele VII-IX, lectura silenţioasă iese din chiliile mănăstireşti cîteva secole mai tîrziu. Mediile universitare occidentale o îmbrăţişează în secolele XII-XIII, în timp ce lumea laicilor - cea a elitelor aristocratice şi a burgheziei urbane - începe să citească în tăcere abia în secolele XV-XVII. Aceasta în vreme ce mediile populare - ţărăneşti sau orăşeneşti - rămîn în cea mai mare parte dependente de lectura cu voce tare a textelor aparţinînd culturii scrise.
Putem vorbi despre o "democratizare" şi o banalizare a lecturii silenţioase tîrziu, abia spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, moment în care se generalizează tipul lectorului modern, obişnuit să citească în tăcere şi în singurătate.

______
Alexandru Ofrim este conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Are în pregătire un volum despre istoria practicilor de lectură.