În romanul lui Cormac McCarthy, Anton Chigurh nu are părul lung şi cărarea într-o parte. De fapt, nu are nimic în afară de ochi: „Albaştri ca lapislazuli. Sclipind pe neaşteptate şi complet opaci. Ca nişte pietre ude“. Prima descriere a ucigaşului care bîntuie ţinuturile Texasului apare de-abia la pagina 280, prin vorbele unuia din puştii martori la accidentul de maşină. „Arăta ca orişicine“, îi spune puştiul şerifului Bell, un orişicine al cărui nume sună a zahăr (Chigurh – Sugar). În rest, criminalul e numai privire. Îşi obligă victimele să-l privească în ochi în ultimele clipe înainte de moarte (şi bănuim că priveliştea e dintre cele mai oribile), stăruie asupra chipului celui aflat în agonie, contemplîndu-şi opera: „Chigurh îl împuşcă drept în frunte şi apoi îl privi îndelung. Privi cum îi plesnesc vasele capilare din ochi. Lumina pieri. Privi cum propria lui imagine se degradează în acea lume risipită“. Primul contact pe care-l are spectatorul cu Chigurh e tot hipnotic-vizual şi se produce în momentul în care personajul jucat de Javier Bardem, ocupat fiind cu strangularea ajutorului de şerif, priveşte în acelaşi timp înspre cameră, adică înspre noi. Trucul ăsta funcţionează de minune la nivel psihologic, pentru că devenim încă de la început una din posibilele victime ale criminalului, iar thriller-ul loveşte din plin.  

Ecranizarea fraţilor Coen e fidelă romanului lui Cormac McCarthy, fiind, probabil, cea mai potrivită formă cinematografică pe care putea să o ia această carte. Replicile sînt reproduse întocmai (ceea ce e în avantajul filmului, McCarthy fiind un maestru al dialogurilor), tăieturile între secvenţe sînt cele prin care autorul îşi decupează capitolele, iar planurile-detaliu corespund minuţiozităţii cu care scriitorul american descrie cele mai mici gesturi ale personajelor sale. Deşi pare surprinzător pentru un roman atît de întunecat, cel mai folosit cuvînt din Nu există ţară pentru bătrîni este, probabil, „lumină“. Lucrurile şi oamenii se află mereu „în lumină“, fie ea a lunii, ori a felinarelor din stradă, ori a unui bec palid. Fraţii Coen par să fi observat şi ei lucrul ăsta – lumina din film e de zeci de feluri diferite, în funcţie de momentul zilei în care se petrece acţiunea, de suprafaţa care o filtrează şi de obiectul pe care e proiectată (se simte aici semnătura lui Roger Deakins, directorul de imagine care a mai colaborat cu fraţii Coen la alte nouă filme de-ale lor).  

Cei doi Coen au găsit în Nu există ţară pentru bătrîni încă un prilej pentru a construi varianta lor noir la lumea în care trăim. Elegie a unei Americi dispărute şi a vremurilor în care şerifii nu aveau nevoie de arme, discurs asupra violenţei, a responsabilităţii şi decăderii morale, parabolă şi poem sîngeros în care binele nu mai are cum să învingă răul, căci răul s-a infiltrat în straturile cele mai adînci ale fiinţei, demitizare a eroismului de paradă, parafrază a Apocalipsei, Nu există ţară pentru bătrîni oferă multiple variante de „citire“. Aproape toate trec, asumat sau superficial, în filmul fraţilor Coen, mai puţin speranţa, care apare în carte timid, prin monologurile şerifului Bell („Uite, acolo-i sufletul meu... Şi aşa a fost mereu“, spune Bell despre soţia lui). Într-o lume în care mai toate personajele sînt neînsufleţite, „ca şi moarte“, condamnate să dea ochii la un moment dat cu teribilul Anton – punctul terminus al destinului lor –, mai există oameni cu suflet, acei old men fără ţară, pe care îi ţine în viaţă tocmai nostalgia după America pierdută şi care păstrează conştiinţa unei verticalităţi din ce în ce mai desuete. Posibilitatea unei ţări există atîta vreme cît aceşti bătrîni nu vor fi cu totul înghiţiţi de dispreţul general.