(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 76, septembrie 2012)
 

Două dintre cărţile tale vorbesc despre sinuciderea tatălui tău; este aceasta trauma originară din care s-a dezvoltat toată poezia ta? Este literatura ta consecinţa acestui accident biografic?
Această întrebare de început îmi aduce aminte de fandările scurte, pe viaţă şi pe moarte, ale unuia dintre spadasinii preferaţi ai copilăriei mele - Pan Wolodyjowski din Potopul lui Henryk Sienkiewicz. Nu ştiu dacă mai ţii minte cum înţelegea el să se lupte: nu cu dantelării baroce ale gesturilor, nici cu furor romantic şi viforos, precum junele prim al romanului, Kmicic - ci, dimpotrivă, litotic şi cumva aticist, cu maximă ergonomie de mişcări, recurgînd aproape exclusiv la fandări decisive (ca ale tale), încît - după cum repetă Sienkiewicz - "îi stingea pe duşmani ca pe nişte lumînări."
Prin urmare, cum singurul răspuns la o astfel de fandare e o contrafandare, am să-ţi răspund la fel de abrupt: am început să scriu despre sinuciderea tatălui meu la şapte ani după ce ea s-a întîmplat - mai exact, primele poeme din Biographia litteraria (2006) au fost scrise prin 2004. Bizar e că în prima mea carte, Epistole pentru Camelia (2002), nu se pomeneşte despre asta decît într-un singur loc, în începutul unui poem care constată că în '97 s-au produs trei evenimente majore: moartea tatălui meu, începutul iubirii cu Cami şi întîlnirea cu Mircea Ivănescu.
Uite, acum îmi dau seama că am scris cel puţin o carte despre fiecare dintre evenimentele astea. Toate trei sînt, într-un fel, "traumele originare" ale poeziei mele; însă, strict statistic, sinuciderea tatălui meu e trauma prevalentă. Despre ea, e adevărat, am scris cel mai mult. Poate pentru că zecile de minute în care am stat năuc lîngă cadavrul lui, în vreme ce paramedicii încercau în zadar să-l resusciteze, zecile de minute ale morţii lui, adică, au fost cele mai intense zeci de minute ale vieţii mele.

De cîte cărţi e nevoie pentru a te împăca cu o astfel de moarte? Te vezi captiv sau loial acestei teme?
Uneori mă gîndesc că un scriitor foarte bun ar fi avut nevoie de o singură carte. Ar fi tranşat totul printr-un singur text definitiv, cu care s-ar fi împăcat, cum spui, cu o astfel de moarte. Cam ca Ileana Mălăncioiu în Sora mea de dincolo, să spunem. Sau ca John Berryman în dialogurile contondente cu sinuciderea tatălui său din Dream Songs - deşi cele 385 de Cîntece vis sînt totuşi ceva mai mult decît o culegere uzuală de poeme (sînt, de fapt, cam cît cele şase cărţi ale mele la un loc). Însă îmi aduc apoi aminte de Mircea Ivănescu, pe care sinuciderea fratelui său mai mare l-a bîntuit de la textele scrise pe la sfîrşitul anilor '50 pînă la textele finale de prin anii '90 - patruzeci de ani a rătăcit, precum Moise, prin deşertul unei astfel de traume. Aş zice că se poate vorbi cu egală îndreptăţire şi despre captivitate, şi despre loialitate - e un fel de sindrom Stockholm mai complicat, în care scrisul tău (şi viaţa ta, căci tot aia e) acceptă captivitatea în traumă ca pe o formă de loialitate faţă de mortul drag.

Domestic vs nevrotic

Preluînd sugestia lui Cristi Popescu, în ultima ta carte de poezie teoretizezi "poezia ca artă de familie"; către ce ideal tinde această artă?
Uite cam cum îmi reprezint eu situaţia unui poet de familie: imaginează-ţi-l pe Gregor Samsa, ajuns deja gîndac, scriind disperat poeme în care să demonstreze, dragilor şi iubiţilor lui asasini, că sub carapacea cheratinoasă e el, Gregor, dragul şi iubitul lor frate şi fiu. Imaginează-ţi eforturile deprimante şi comice pe care le fac gheruţele lui ca să mîzgălească pe foi cuvinte cît de cît plauzibile în care să fie prinse, aşa cum e el prins în blestemata de carapace, tot sufletul lor comun, toată memoria lor geminată. Ceea ce face şi mai ridicol un asemenea personaj e că nu cere de la arta lui numai să-i asigure supravieţuirea pură şi complicată. Nu - el vrea, impur şi simplu, să fie fericit. Nici mai puţin, dar nici mai mult. Bref, imaginează-ţi-l pe Gregor Samsa fericit - cam ăsta e idealul unui poet de familie.

Aşadar, tu scrii ca să obţii fericire?
La o întrebare aşa de definitivă, o să-ţi dau un răspuns pe măsură de definitiv: sigur că da! Cu singurul distinguo că efectiv fericit eşti doar cînd scrii. În rest, adică în afara scrisului propriu-zis, terapeutica poeziei derivă din aceea că poezia e o disciplină. Mai exact, una dintre disciplinele fundamentale ale propriei umanităţi. O formă de individuaţie, la fel de îmbietoare şi de riscantă ca oricare alta. Şi, aşa cum se întîmplă deseori cu cei care intră în acest proces de sinteză a sinelui, destui clachează. Cauze imponderabile fac ca individuaţia să stagneze, iar sărmanul individ se alege cu un sine plasat undeva pe scara intermediară a devenirii. Cu caricatura sinelui propriu, adică.
De asta se poate constata că, deşi literatura e o questă a fericirii, comunităţile de scriitori sînt cel mai adesea ghetouri ale melancoliei & nefericirii. Sau, ca să exemplific cu mine însumi - din februarie, de cînd am terminat Frînghia înflorită, n-am mai putut scrie nici măcar un capăt de vers. Ei bine, de atunci încoace sînt un tip insuportabil, un ursuz şi un arici alături de care e exasperant să trăieşti (întreab-o pe Camelia, dacă nu mă crezi). Ia-mi scrisul şi m-ai transformat într-un nevrotic! Or, dacă mă întrebi pe mine, prefer să fiu un biet poet domestic decît un nevrotic.

Sintagma "poet domestic" pare, totuşi, inofensivă şi nevinovată; poate exista creaţie cu astfel de atribute?
În măsura în care e imaginabil un Gregor Samsa fericit în sînul familiei, e imaginabilă şi o poezie inofensivă şi nevinovată. Am avut acum cîţiva ani un mic şoc cînd Mircea Ivănescu mi-a destăinuit că poezia lui, atît de decontextualizată politic, avea şi o miză politică secretă: marea lui revanşă faţă de răutatea istoriei - spunea poetul - ar fi fost ca poemele lui să pară scrise într-o ţară liberă, în care comunismul n-ar fi existat niciodată. Aşadar, pînă şi poezia inofensivă politic a lui Mircea Ivănescu ascunde, în fapt, o grenadă ofensivă sub aparenţa ei nevinovată. Or, în exact acelaşi sens, ne putem aminti ce spune Kundera despre Hrabal în Une rencontre: umorul enorm din proza lui neutră politic era mai destabilizator pentru comunism decît zeci de manifeste. Oricît de inofensivă şi nevinovată, literatura e aşadar întotdeauna ofensivă şi vinovată.
Cît despre sintagma de "poet domestic" e într-adevăr cam păcălicioasă, de vreme ce-şi propune scopuri atît de maximaliste precum ducerea la bun sfîrşit a individuaţiei, chestiune la fel de grea precum citirea din scoarţă-n scoarţă a Cărţii Roşii a lui Jung (ori a lui Breban, bunăoară).

Cum rămîne atunci cu natura imorală a publicării unei literaturi atît de personale; care sînt limitele discreţiei într-o astfel de poezie? Este tipărirea o formă de penitenţă? Este scrisul o formă de vindecare, dar cu condiţia să aibă public? După cum vezi, nu te întreb de ce scrii, ci de ce anume publici...
Încercînd să păstrez metafora medicală din întrebarea ta, aş zice aşa: pentru poet, publicul e cam ca psihanalistul - nefăcînd nimic, face, de fapt, totul. Tu stai întins pe canapea, povesteşti toate ale tale, el nu spune nimic, mai tuşeşte doar din cînd în cînd, mai scoate cîte un "hmm, interesant!" rarisim şi, la sfîrşit, te trezeşti nitam-nesam vindecat. Fără îndoială că ţi-ai putea spune toate poveştile alea singur, exact la fel; de asemenea, neîndoielnic e că ele nu te-ar mai vindeca.
Şi mai e ceva: poezia, draga de ea, e de o cruzime feroce. Vine aproape întotdeauna numai la cei care-s dispuşi să se jupoaie de vii cu zîmbetul pe buze. (Eu, mă grăbesc să spun, nu-s!) Marele strămoş al poeţilor domestici spunea, într-o traducere literală, cam aşa: "O, Doamne, dă-mi puterea şi curajul / să-mi contemplu inima şi corpul fără dezgust." Micul meu amendament la versurile astea, pe care mi le recit adesea ca pe o mantră, prevede că amintita contemplaţie trebuie să fie publică: dacă-i show, atunci show să fie! Atîta doar că n-am ajuns niciodată în stare să-mi privesc inima fără dezgust. (Despre corp, ce să mai vorbesc...)

Asta presupune că vindecarea interioară aduce cu sine sfîrşitul poeziei? Poţi fi "externat" din poezie?
Nu ştiu dacă poezia încetează cînd dispare boala, însă ştiu sigur că poezia poate să te părăsească definitiv nu numai cînd eşti nepoetic de sănătos, dar chiar şi cînd eşti mai bolnav. Am văzut asta la Mircea Ivănescu, pentru care dispariţia doamnei Stela în 1999 n-a mai însemnat şi revenirea terapeutică a poeziei. De data aceea, trauma n-a mai fost locvace. Or, să ne gîndim la Rimbaud: n-aş zice că "sfîrşitul poeziei" a venit la el ca urmare a unei vindecări interioare. Dimpotrivă, poate că la el sinteza sinelui, sau individuaţia, cum vrem s-o numim, a avut nevoie de suma altor experienţe şi i-a cerut să exemplifice pe viu suferinţa şi nebunia fantasmate în poeme. I-a cerut ca viaţa să devină corelativul obiectiv al propriei poezii. Ceea ce el a şi făcut, la fel de radical ca şi în poezie - dar n-aş îndrăzni să numesc asta "vindecare interioară." Ca să nu mai bat atît apa-n piuă: da, cred că cei vindecaţi bine-mersi nu mai au nevoie de poezie - decît eventual în calitate de cititori.

Cum îţi primeşte/priveşte poezia propria familie?
Slavă Domnului, cu indiferenţă! Sau, ca să fiu mai exact, cu un fel de îngăduinţă amuzată. Şi sper din toată inima că aşa vor rămîne lucrurile şi pe mai departe; mi-e complet nesuferit genul scriitorului venerat de familie, poetul domestic din mine se revoltă cumplit cînd vede pe cineva subordonînd familia, poeziei - ele trebuie să fie exact ca puterile în stat, nu pot conlucra eficient decît cînd sînt reciproc independente. Sau, mai precis, nu pot fi cu adevărat împreună decît cînd sînt etanş separate. Nu fac deloc paradoxuri, orice poet domestic ştie exact ce vreau să spun.

Poetul domestic îşi trădează el familia scriind despre ea?
Chiar despre trădare n-aş vorbi, dar scrisul cere un timp pe care-l furi din viaţa familiei - în loc să trăieşti secundă de secundă alături de cei dragi, cauţi mereu un colţ în care să-ţi vezi de fantasmele & bovarismele tale. Asta nu poate fi decît enervant pentru ei, bănuiesc.
Dacă înţeleg însă bine, întrebarea ta bate însă altundeva, anume înspre zona indiscreţiei comise de o poezie excesiv de biografistă, cum e prin însăşi natura ei orice poezie domestică. Din punctul ăsta de vedere, aşa e, poezia e un soi de trădare - şi toţi poeţii biografişti & domestici serioşi îţi dau deseori senzaţia că tu, ca cititor, comiţi o indiscreţie, tragi cumva cu ochiul pe gaura cheii la istorii de familie care nu te prea privesc. Bizar (şi cumva miraculos) e că, în cele din urmă, cînd citeşti poeţi biografişti cu adevărat mari, precum Berryman ori Snodgrass (sau Mircea Ivănescu, fireşte), înţelegi că toate lucrurile acelea extrem de personale te privesc şi pe tine, sînt la fel de aproape de tine ca şi cele mai intime probleme personale.
Şi, dacă tot am folosit cuvîntul "intim", profit să fac aici o mică paranteză - m-a iritat folosirea lui peiorativă în critica română, practic orice poet catalogat drept intimist e imediat declasat. Or, "intim" vine din superlativul lui intus şi desemnează tot ce e mai dinlăuntrul fiinţei noastre, ceea ce se află în Sfînta Sfintelor sinelui nostru. (Iartă tonul prea exaltat, vine ca reacţie emoţională la bemolii despre care vorbeam.) A fi poet intimist ţine, aşadar, de registrul superlativului, nu al peiorativului. Am ţinut neapărat la paranteza asta pentru că mi-a ieşit pe nas de cîte ori l-am văzut pe Mircea Ivănescu decretat din vîrful buzelor de anumiţi critici drept poet "intimist", ergo minor.

Mitologia poeziei-ca-suferinţă

Tocmai pentru că eşti deopotrivă un mare cititor şi un bun comentator de poezie, te-aş întreba dacă nu ai şi tu impresia, în ultimii ani, a unei inflaţii de debuturi premature...
Debuturile sînt aproape întotdeauna premature, pînă şi Nina Berberova, debutînd la 84 de ani, ar mai fi putut aştepta puţin. Cît despre debutanţii noştri, nu cred că-s neapărat mai grăbiţi decît noi, cei care debutam cu zece ani în urmă; pur şi simplu pentru ei vremurile sînt mai favorabile, au vreo patru-cinci edituri la care pot să publice poezie în condiţii onorabile, respectivele edituri îi caută şi-i antamează de la primele pagini notabile publicate sau de la primele premii cîştigate la concursurile pentru liceeni - în a căror proliferare (a concursurilor, iar nu a liceenilor!) e de căutat de asemenea un motiv pentru efervescenţa asta reală a debuturilor în ultimii doi-trei ani.
Şi poate că există - cine ştie - şi o anumită ciclicitate: între '92 şi '95 au debutat grupat Iustin Panţa, O. Nimigean, Ioan Es. Pop, Judith Meszaros, chiar şi Cristian Popescu, într-un fel; peste şapte-opt ani, prin 2002-2003, au debutat, de asemenea grupat, Dan Sociu, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Dan Coman, Ştefan Manasia şi ceilalţi magnifici; iar acum, după alţi şapte-opt ani, poate că a venit rîndul unei alte serii de debutanţi remarcabili, cu Andrei Dosa, Matei Hutopila, George Serediuc, Alex Văsieş şi Radu Niţescu pe post de ice-breakeri.
Aş mai remarca faptul că, în ultimii ani, tinerii s-au orientat către edituri emergente, mici, dar ambiţioase - în primul rînd Charmides, Tracus Arte, Casa de Pariuri Literare, Casa de editură Max Blecher. Edituri care şi-au făcut bine treaba, cîtă vreme cărţile lor au obţinut nu numai succes de critică (cronici numeroase, prezenţe în topuri anuale etc.), dar chiar şi premii dintre cele mai importante.

În cele cîteva prelegeri despre literatura română, pe care le-am ţinut în străinătate, am spus că, dacă ar fi suficiente traduceri, România ar fi în poezie superputerea Europei... Pentru că citeşti poezie şi în alte limbi şi pentru că faci deja de doi ani o antologie cu cele mai bune poezii ale anului, cum ţi se pare că stăm cu poezia?
Da, de doi ani facem, Claudiu Komartin şi cu mine, antologia aceasta, care are, cum ştii, dimensiuni de roman, cu toate că-i destul de restrictivă - nu numai în ce priveşte selecţia poeţilor, dar şi a poemelor: alegem cam patru-cinci poeme pentru fiecare autor. De unde rezultă că, într-adevăr, se scrie şi mult, şi bine.
Avem, vorba poetului manelist, valoare; în ce priveşte audienţa şi prestigiul de imagine, ştim amîndoi că aici e buba. Însă, dacă ne consolează cu ceva, caprele poetice ale vecinilor o duc şi mai rău. În majoritatea ţărilor din Europa, se debutează mai greu, un tînăr talentat poate spera să aibă un volum în jurul vîrstei de 30 de ani. Însă compensează, ce-i drept, cu prestigiul de imagine; văd relativ frecvent pe TV5 poeţi tineri vorbind invitaţi la diverse emisiuni, de pildă. Şi, mai ales, au un sistem de burse la care nu putem decît visa plini de admiraţie & fiere - în Suedia sînt frecvente bursele de 2000 de euro pe lună, timp de doi ani, în care n-ai altceva de făcut decît să stai şi să scrii. Poeţii suedezi care-mi povesteau asta erau foarte revoltaţi de cuantumul mic al bursei, inferior salariului unui profesor debutant, ziceau ei. Sau, ca să ne uităm ceva mai aproape de ograda noastră, şi slovenii au o profuziune de burse pentru poeţi.
Evident că n-am nici o speranţă că se va ameliora ceva în anii proximi, avînd în vedere dezastrul din administraţia culturală din ultimele luni. Acum, după dispariţia ICR-ului (căci de dispariţie vorbim, nu de schimbarea conducerii), avem ăi mai prima poeţi şi a mai ultima administraţie culturală, dacă e să ţi-o spun pe şleau.

Şi eu cred că ICR-ul a devenit altceva, nici nu ştim bine ce; dar are nevoie poetul de timp şi bani ca să scrie cu adevărat poezie?
Am citat de cîte ori am avut ocazia conjectura aceea a lui Ion Mureşan conform căreia poeţii sînt ca anticorpii - cînd ceva e infectat în corpul social, sînt secretaţi în număr mare pentru a neutraliza boala. Aşa s-ar explica, la urma urmei, de ce poezia e mai vie şi mai sănătoasă taman în acele locuri în care răul istoric e mai prezent - în România, în Serbia, în Croaţia (poemul Anthem al croatului Boris Dežulović a încrîncenat carnea pe mine), în Orientul Apropiat, în America Latină... Există o antologie Norton extraordinară, apărută în 2008 - numită Language for a New Century şi alcătuită de Tina Chang, Nathalie Handal şi Ravi Shankar -, care cuprinde poezie contemporană din zonele de conflict din Orientul Mijlociu şi din Asia, în primul rînd, dar şi din alte locuri în care umanitatea e în criză profundă. Ideea antologiei le-a venit celor trei autori după evenimentele din 11 septembrie 2001, şi au muncit şapte ani la edificarea acestui teribil conglomerat de suferinţă şi lumină (căci o neaşteptată lumină irizează textele astea negre şi bolnave). Ei bine, antologia asta ar fi meritat să poarte pe copertă drept motto ipoteza lui Mureşan despre poeţii-anticorpi, în asemenea măsură pare o ilustrare a ei. Dar, dacă e adevărat că poetul n-are nevoie de bani ca să caute fericirea de dincolo de (sau chiar din) traumele lui, e la fel de adevărat că ce s-a întîmplat cu ICR-ul e o mizerie.

Absolut! Cum ţi se pare recentul top al revistei Corpul T dedicat celor mai bune volume de poezie din ultimii 22 de ani? Rezistă sau se va reconfigura în viitor?
Nu prea mi se pare OK să vorbesc despre topul Corpului T, fiind eu unul dintre cei amintiţi acolo. Adică nu mi se pare cuşer să fiu şi jucător, şi arbitru, dar o să spun două vorbe, nu mai mult...

Mai ales că volumul tău cel mai votat este Biographia, care nu mi se pare cel mai bun, dacă-mi permiţi... Apreciez enorm, la literatura ta, faptul că volumele tale (cel puţjn ultimele trei) nu sînt doar nişte colecţii de poezii, sînt suite, fiecare carte este un lung poem care explorează respectiva temă în toate profunzimile ei...
Aşa e, am încercat să scriu cîte un poem amplu care să poată funcţiona atît de sine stătător, cît şi în silogism cu cele anterioare. Însă nu despre mine-i vorba aici, ci despre topul respectiv - aşadar, revenind, găsesc aproape revoltătoare absenţa dintre nouăzecişti a lui Iustin Panţa, ale cărui cărţi sînt încă vii şi nevătămate, destule pagini se fac vibratile la lectură; ignorarea lui după zece-unsprezece ani de la dispariţia fizică mi-a adus aminte acea anecdotă cu Nichita Stănescu în care, întrebat de ce nu pleacă din ţară, de vreme ce e celebru, poetul ar fi răspuns: "Cum să plec? Ăştia în două-trei săptămîni te uită!" Tare mă tem că avea dreptate - deşi a murit la 36 de ani, Panţa a lăsat în urmă o operă substanţială, sînt cîteva cărţi peste care nu se poate trece. Şi uite că s-a trecut. În fine...
Apoi, douămiiştii sînt totuşi sub-reprezentaţi - şi numeric, şi ca poziţie în top. Însă e cumva normal, fireşte că vîrsta devine un criteriu axiologic într-o astfel de întreprindere; vreau să spun că, dacă ar avea de ales între Ieudul fără ieşire, Arta Popescu, Jucăria mortului şi Ghinga, cărţi, după mine, absolut la fel de puternice, oricine le-ar transcrie în ordinea cronologică a naşterii autorului, poate cu o mică ezitare între Es. Pop şi Popescu, în funcţie de gustul fiecăruia. Fireşte că se va reconfigura, ca orice canon şi ca orice top, însă nu prea mai e loc de surprize fundamentale. Va fi mai degrabă vorba despre renegocierea locului în top, decît despre new entry-uri eclatante.

Eu cred că cei de dinaintea douămiiştilor sînt, de fapt, sub-reprezentaţi: lipsesc cărţi foarte bune precum Bucla lui T.O. Bobe sau Din amintirile unui Chelbasan de Ana Maria Sandu sau Floarea de menghină a Svetlanei Cârstean. Apoi, am observat că voturile au mers mai degrabă înspre partea hard şi dark a poeziei (deşi cîştigătorul absolut e Levantul)... Este aici o prejudecată tematică & stilistică a valorii?
O, da, despre asta sînt sigur, există o întreagă mitologie a poeziei-ca-suferinţă! Nu că eu n-aş crede că poezia şi trauma sînt inextricabil legate, dovadă stă ce am spus mai sus; însă poezia nu e numai suferinţă, e în egală măsură şi fericire, ba chiar e mai greu să scrii poezie despre fericire decît poezie despre traumă. A spus-o Houellebecq însuşi, l-am văzut într-o emisiune pe TV5 în care mărturisea că visul lui e să ajungă un scriitor suficient de bun ca să scrie o carte de poeme despre fericire (el a şi debutat ca poet, de altfel), întrucît literatura traumei e prea uşor de scris, se pune singură în pagină, suferinţa se îmbină în celuloză precum sîngele în tifon (comparaţia asta finală îmi aparţine, nu-i a lui Houellebecq, nici măcar el n-ar fi putut spune ceva atît de patetic).
Am simţit, de altfel, pe pielea mea, efectele acestei prejudecăţi, atunci cînd a apărut Sebastian în vis. Nu că n-ar fi fost o carte norocoasă - a avut aproape treizeci de cronici, ceea ce cred că-i foarte mult pentru ecosistemul nostru literar, a primit cîteva premii, mă rog, a avut micul ei destin. Dar unii dintre prietenii mei, foarte buni cititori de poezie şi excelenţi poeţi, n-au putut digera cartea asta, mi-au spus-o deschis şi prieteneşte, şi cu asta basta. A păţit-o şi Dan Coman, cu Dicţionarul Mara, o carte foarte frumoasă, dar la care prejudecata temei a funcţionat, de asemenea. Şi atunci cum să nu-l admiri o dată în plus pe Emil Brumaru, care, la decernarea premiului Opera Omnia al revistei Observator cultural, dar şi în epistolarul recent apărut (Opere 3, adică), mărturiseşte franc că, într-o literatură de nefericiţi, aşa cum e literatura română, el nu poate scrie decît "pe fericire"?

„Poeţii vor toţi să fie iubiţi şi corcoliţi“

Unii poeţi şi-au exprimat, în ultimii ani, mai nuanţat sau mai dur, nemulţumirea faţă de criticii literari. Dincolo de reproşuri şi uneori chiar înjurături, criticilor (care, apropo, după ce că abia mai au unde scrie şi oricum o fac aproape pe gratis, mai sînt şi suspectaţi de rea-credinţă şi oportunism) nu li s-a recunoscut niciodată meritul de a fi popularizat şi promovat în toate felurile posibile poezia română, fie prin eseuri şi conferinţe ţinute în străinătate, fie prin propuneri, nominalizări şi recomandări pentru burse, traduceri, workshop-uri, cataloage şi prezenţe la tîrguri de carte... Cum au ajuns criticii să fie atît de dispreţuiţi?
Ei, n-o lua atît de în serios. Face parte din fişa postului unui critic să fie cînd adulat, cînd înjurat, deseori de aceeaşi limbă - adu-ţi aminte de Ion Barbu şi E. Lovinescu, de pildă. Acum, sincer să fiu, orice critic, oricît de bun ar fi, e uneori enervant cînd intră la o idee şi o ţine langa cu ea - că tot l-am pomenit pe Lovinescu, citind Critice-le nu poţi să nu te iriţi văzînd cît îl tot exaltă pe Baltazar, pe care-l pune laolaltă cu Eminescu şi autorul "Mioriţei" (literal!), contrapunîndu-l expressis verbis lui Bacovia şi, implicit, lui Barbu. Te enervezi acum, la 80-90 de ani după textul cu pricina, darmite bieţii contemporani, cît vor fi bombănit printre dinţi! Însă cine nu ţine la înjurătură nu face de critic, aş zice.
Poeţii vor toţi să fie iubiţi şi corcoliţi; cum nici un suflet de critic nu-i atît de plin de iubire & corcoleală, iaca pozna. Mai e însă ceva care cred că explică lamentaţiile poeţilor: cu generaţia noastră, s-a cam întrerupt o filiaţie a criticilor genuini de poezie, empatici & voluptuoşi, scriind despre poezie discursuri îndrăgostite şi calofile, cu pagina inflamată de un soi special de lirism (există, aşadar, şi o variantă de lirism critic, nu doar poetic) care-o face recitibilă nu doar qua critică, cum ar spune H.-R. Patapievici, ci şi qua poezie. Mă refer la filiaţia Lovinescu-Negoiţescu-Matei Călinescu-Raicu-Valeriu Cristea-Grigurcu-Cistelecan-Soviany, fireşte. Paginile criticilor douămiişti nu mai au vibrato-ul acela. Poate doar la Doris Mironescu, sau la Antonio Patraş, însă cam atît. Iar poeţii - cum spuneam - vor să fie corcoliţi, cer criticului să fie prietenul lor ideal. Recunosc, sînt de asemenea foarte puţini poeţii care să merite din partea criticului tot efortul ăsta. Al scrisului empatic & epifanic şi al prieteniei, adică.

Te-aş contrazice, căci de fiecare dată cînd criticii scriu cald şi personal sînt taxaţi drept impresionişti, fără metode critice etc. Şi-apoi nu ştiam că poeţii aşteaptă iubire de la critici? Sau poate că poezia ultimului deceniu e mai greu de iubit...
Da, cred că-i greu de iubit, la cît e de neagră-n cerul gurii... Dar, de fapt, poezia a fost întotdeauna hachiţoasă şi belalie, ca toate damele fatale. Spui că, atunci cînd scriu cald şi personal, criticii sînt taxaţi de impresionişti lipsiţi de metodă. Aşa e - dar bagă de seamă că cei care-i taxează nu-s nicidecum poeţii, ci ceilalţi critici. Poeţii vor cu disperare ca oficiul critic să nu fie făcut de un tată aspru şi drept, ci de o mamă iubitoare şi dorlotantă, pe care s-o poţi îndupleca cu mici şantaje afective. Chiar şi cei mari simt aşa, sau poate mai ales cei mari - să ne aducem aminte de Baudelaire, care încerca disperat să-i intre-n graţii lui Sainte-Beuve, trimiţîndu-i flori şi turtă dulce. Cum ştim, marele critic nu s-a lăsat, a făcut pe tatăl aspru şi neînduplecat - şi rău a făcut! Aşa că, ce să spun, fiţi şi voi ceva mai mămoşi, gîndiţi-vă că poeţii ăştia care scriu cu sînge au sertarele pline de turtă dulce pe care abia aşteaptă să aibă cui o trimite.
În cazul meu, aceştia pot folosi cu încredere adresa revistei.

interviu realizat de Marius CHIVU

Foto: Andrei Dósa

______
Radu Vancu (n. 1978) a publicat şase cărţi de poezie: Epistole pentru Camelia (2002), Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010, Premiul revistei Observator cultural şi Premiul filialei Sibiu a USR), Amintiri pentru tatăl meu (2010) şi Frînghia înflorită (2012, Premiul Republica al Salonului Internaţional de Carte de la Chişinău). Este, de asemenea, autorul a două cărţi de critică literară: Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (2007) şi Eminescu. Trei eseuri (2011, Premiul filialei Sibiu a USR). A editat, împreună cu Claudiu Komartin, antologiile Cele mai frumoase poeme din 2010 şi Cele mai frumoase poeme din 2011. Anul trecut a obţinut Premiul Congresului Naţional de Poezie de la Botoşani. Este lector la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu şi redactor la revistele Poesis internaţional şi Transilvania.