(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 88, septembrie 2013)

 

Serge Fauchereau este autorul unui număr impresionant de studii de istorie literară şi monografii consacrate unor artişti moderni şi contemporani. Animat de un temperament de explorator şi preocupat să facă dreptate unor fenomene sau teritorii ignorate, scrie despre avangardele europene, dar se interesează în egală măsură de "pictorii revoluţionari mexicani", de modernismul scandinav, de artele plastice din Polonia, România sau din Ţările Baltice. Introduce în Franţa poezia americană contemporană prin antologia 41 poètes américains d'aujourd'hui (1970), care, tradusă şi editată în româneşte cu titlul Introducere în poezia americană (1974), a influenţat decisiv orientarea poeţilor optzecişti. Sur les pas de Brancusi. De Tîrgu Jiu à Philadelphie, via l'impasse Ronsin, Editura Hermann, 2013 (prima ediţie, 1995, Cercle d'art), prezentată de autor ca un jurnal de călătorie sub semnul lui Brâncuşi, combate cu argumente judicioase o serie de clişee persistente, stabilite de-a lungul vremii în legătură cu opera şi personalitatea artistului.

Brâncuşi - profet în ţara lui?

Opera lui Brâncuşi a inspirat de aproape un secol un număr impresionant de comentarii, analize, studii, monografii. Fără a lăsa deoparte contribuţiile devenite referinţe inconturnabile semnate de Friederich Teja Bach, Carola Giedion Welcker, Sidney Geist şi, mai recent, Margit Rowell, o atenţie specială merită cele care şi-au asumat rolul aparent modest, aparent nespectaculos, de documentare riguroasă asupra genezei şi evoluţiei operelor, dar şi a biografiei artistului, a relaţiilor sale complexe cu artele şi cu artiştii pe care i-a cunoscut. Intră în această categorie Brâncuşi în România de Barbu Brezianu (1974, 1976, 2006, ultima la Editura All), document de referinţă pentru domeniul enunţat în titlu, Brancusi de Pontus Hulten, Natalia Dumitresco, Alexandre Istrati (Flammarion, 1986), cea mai completă contribuţie documentară. Volumul din 2003, La Dation Brancusi, dessins et archives, publicat de Centrul Pompidou şi îngrijit de Marielle Tabart şi Doina Lemny, pune în circuitul public arhivele aflate anterior în posesia moştenitorilor. El a furnizat substanţa cărţii Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească, ediţie de Doina Lemny şi Cristian-Robert Velescu (Humanitas, 2004). În aceeaşi categorie pot fi incluse Les Cahiers de l'atelier Brancusi editate de Centrul Pompidou şi coordonate de Marielle Tabart şi Doina Lemny - 7 volume publicate, fiecare în parte tratînd monografic şi cvasi-exhaustiv una din operele sculptorului, cu diferitele ei variante.
Serge Fauchereau, cum anunţă încă din titlu şi cum precizează în notele preliminare, publică un fel de jurnal ţinut pe timpul şederii în România, în iulie şi august 1994, completat cu note şi reflecţii după o nouă vizită în cartierul Montparnasse şi consultarea unora din cărţile scrise anterior despre Brâncuşi. "Această carte - ne previne autorul - nu e chiar o monografie Brâncuşi; este mai curînd relatarea unui periplu în România şi la Paris în locuri văzute prin prisma unei pasiuni, aceea a sculpturii. Bazată pe o experienţă trăită, cartea înregistrează toate solicitările întîlnirilor şi coincidenţelor formale sau tematice, sfidînd ideile primite asupra personalităţii şi operei sculptorului. Ea propune mai multe întrebări decît posibile răspunsuri."
În România, Serge Fauchereau merge, bineînţeles, la Tîrgu Jiu şi în satele din Oltenia, la mănăstirile Horezu, Tismana, Putna şi Bistriţa, Voroneţ şi Humor, vizitează muzeele de artă din Bucureşti şi Cluj, din Craiova, Oradea şi Chişinău, îl interesează Muzeul de arheologie din Constanţa şi cel de etnografie din Tulcea, Muzeul satului din Bucureşti şi Muzeul lemnului de la Cîmpulung Moldovenesc, atent la formele şi manifestările intrate în orizontul culturii române şi la posibilele asocieri cu opera sculptorului. Menţionează întîlnirile şi discuţiile cu scriitori şi intelectuali români, Ion Pop şi Aurel Rău la Cluj, Gellu Naum la Comana, Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina la Braşov, Mircea Tomuş la Sibiu, Barbu Brezianu, Dan Hăulică şi Eugen Simion. De altfel, Serge Fauchereau introduce în sistemul său de referinţe un număr important de autori români, din ţară sau stabiliţi în străinătate: V.G. Paleolog, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Matila Ghyka, Perpessicius, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Ştefan şi Sorana Georgescu-Gorjan, Constantin Noica, Dan Grigorescu, Ion Pogorilovschi şi Constantin Prut.
Brâncuşi - profet în ţara lui? S-ar putea spune, ţinînd cont de primirea entuziastă de care s-a bucurat în mediile avangardiste. Cu ocazia expoziţiei internaţionale din 1924, revista Contimporanul i-a consacrat un număr special, Marcel Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană au scris cu admiraţie despre el, Maxy compune un tablou în manieră constructivistă în care portretul artistului este înconjurat de mai multe opere ale sale, Fondane îi consacră un eseu în franceză, Jacques Herold, Victor Brauner şi Tristan Tzara îl frecventează la Paris. Pe de altă parte, Brâncuşi are posibilitatea de a realiza în România un proiect major la care a lucrat timp de mai multe decenii, Coloana fără sfîrşit. Intenţia lui de a ridica un asemenea monument la Chicago, aşadar în ţara care i-a adus consacrarea internaţională şi unde a avut primii colecţionari de anvergură, nu s-a putut materializa. Complexul de la Tîrgu Jiu, care include Coloana fără sfîrşit şi Masa tăcerii, rămîne deci cel mai aproape de ambiţiile lui.

Cioban din Carpaţi şi campion al avangardelor

Serge Fauchereau distinge, în linii mari, în exegeza consacrată lui Brâncuşi, două tendinţe responsabile în egală măsură de vehicularea unor clişee reducţioniste. Critica "folclorică" (folkloriste în franceză, cu o apăsată tentă ironică) stabileşte o filiaţie directă între opera lui Brâncuşi şi universul culturii populare, în special olteneşti. Critica "avangardistă" orientează cercetarea către arta neagră şi modernistă. Această a doua tendinţă este explicabilă prin proximitatea lui Brâncuşi de mediile avangardiste. Introducînd "artele primitive" în spaţiul culturii occidentale, avangardele puneau în aplicare programul revoluţionar de răsturnare a valorilor stabilite şi de explorare a unor limbaje eliberate de constrîngerile raţionale. Suprarealismul credea că actului creaţiei i se poate restitui capacitatea de intervenţie asupra realului, proprie magiei. Statuetele şi măştile provenite din Africa, Oceania şi cele două Americi, omologate ca artă în Occident, sînt, de fapt, objets d'envoûtement cu virtuţi operaţionale. Pe această latură, Brâncuşi poate fi apropiat de practica artizanilor anonimi din culturile primitive. El chiar îi declara sculptorului Emile Gilioli (citat de Serge Fauchereau) că sculptura bună are darul de a vindeca. Mentalitate magică sau o metaforă pentru funcţia de catharsis a artei? În însemnările manuscrise rămase de la el - scrise cu o ortografie aproximativă sau de-a dreptul fantezistă (dovada puţinului interes purtat acestui limbaj şi convenţiilor sale) -, Brâncuşi propune pentru arta lui cuvîntul beaunheur. Invenţie sau greşeală involuntară, vocabula reuneşte beau şi bonheur. Dintre cei care l-au frecventat pe Brâncuşi, Tristan Tzara şi Victor Brauner s-au interesat îndeaproape de artele primitive. Primul, încă din 1916, cînd introduce în manifestările de la Cabaret Voltaire sugestii din texte africane, malgaşe şi oceaniene. Tzara va compune o serie de poèmes nègres şi va scrie despre artele primitive mai multe texte reunite în volumul Découverte des arts premiers (Paris, Hazan, 2006, volum îngrijit de Marc Dachy). Victor Brauner se considera în rezonanţă cu mentalitatea primitivă. "Civilizaţiile m-au copiat, nu-i aşa?", spune într-un interviu la televiziunea franceză în legătură cu felul în care se raportează la acest fenomen. Adeptul unui tip de determinism magico-estetic, în toată opera sa (tablouri, desene, sculpturi, obiecte), Victor Brauner, împins de necesitatea de a se situa în continuitate cu sursele ancestrale, definită de el ca tropism totemic, lucrează la restaurarea comunicării dintre artă şi magie. Şi Tzara, şi Brauner au constituit colecţii personale de artă primitivă.
Clişeul lansat de aşa-zisa critică folclorică este "Brâncuşi - cioban din Carpaţi". Cu variantele "înţeleptul cioban din Carpaţi", "ţăranul din Carpaţi", "ţăranul român", el este repetat pînă la saţietate de Ionel Jianou în monografia Brancusi (Paris, Arted, 1963): "Pentru a înţelege opera aşa-zis inaccesibilă a lui Brâncuşi, trebuie plecat de la o constatare foarte simplă: el a fost şi a rămas toată viaţa un ţăran din Carpaţi." Preluat de Paul Morand, Jean Cassou şi mulţi alţii, acest clişeu, ca oricare altul, nu poate acoperi decît o realitate superficială, este de părere Serge Fauchereau: "Omul era simplu în comportament, în vestimentaţie, în obiceiuri, dar această imagine era înşelătoare, ca orice adevăr superficial. Am oarecari îndoieli asupra simplităţii fundamentale şi a culturii doar ţărăneşti a unui om înconjurat de Duchamp, Léger şi Erik Satie, care-i are ca vizitatori asidui pe Tristan Tzara, Ezra Pound şi Man Ray şi a cărui bibliotecă conţine poeme de Blaise Cendrars, tratate filozofice de Henri Bergson, opere matematice de Henri Poincaré, clasici greco-latini şi opera misticului tibetan Milarepa."
Absolutizarea criteriului identitar este un exces reducţionist ca oricare altul. În 1922, participînd la o moţiune colectivă în favoarea lui Tristan Tzara, căruia André Breton îi reproşase originea străină, Brâncuşi scria: "În artă nu există străini." Propoziţie devenită celebră şi care semnifică tocmai abolirea referinţei identitare. Răspunzînd în 1925 unui chestionar în care i se cerea, printre altele, naţionalitatea, Brâncuşi formula astfel: "Terrestre, humaine, espèce blanche". Brâncuşi anticipa gestul din 1948 al lui Victor Brauner, care, ameninţat cu expulzarea din Franţa pe motive identitare - evreu român -, şi-a construit un obiect apotropaic după modelul unui paşaport, numit de el Sésame Cryptographique. La rubrica Naţionalitate, artistul notează: "Subversive et boréale". Componenta ludică e evidentă la amîndoi, dar jocul e limbajul secund care convine expresivităţii artistice.
Cît priveşte sursele operei lui Brâncuşi, eventualele modele şi influenţe, eseistul francez preferă să vorbească despre motivaţie interioară, despre căutări formale, despre intersecţii, coincidenţe, întîlniri, reminiscenţe mai mult sau mai puţin conştiente. Serge Fauchereau respinge în egală măsură atît excesele recuperărilor intempestive (Paleolog, Jianou), cît şi pe acelea ale interpretărilor avangardist-universaliste. Tendinţa din urmă este ilustrată de Ezra Pound care, într-un text din 1952, explică de ce preferinţele lui au trecut de la Joyce la Brâncuşi: în timp ce romanul Ulise al lui Joyce reprezintă trecutul, fiind o operă de conotaţii bazată pe opere preexistente, opera lui Brâncuşi creează noutatea şi este orientată către viitor.
Brâncuşi este un artist modern. Dar modernitatea ia uneori căi ocolite şi imprevizibile, precum această izbucnire de forme primordiale în plină agitaţie avangardistă. Fiinţe, obiecte sau pur şi simplu "lucruri", aceste creaţii sînt tot atîtea abstracţiuni transpuse în materie. Ele se comportă ca şi cum ar fi cuvinte, silogisme, idei sau concepte. Forma este o stare de agregare a universului, în diversitatea manifestărilor sale, iar artistul este el însuşi o trăsătură de unire între timpul său şi izvoarele îndepărtate ale cunoaşterii. "Arta" - scrie Serge Fauchereau - "este asemenea unui iceberg: partea vizibilă este creaţia artistului; în profunzimi se află o copilărie, o lungă preistorie mai mult sau mai puţin confuză, mai mult sau mai puţin conştientă. Sub orice Jeune fille sophistiquée se află o Venus paleolitică."

* * *

Înainte de a ajunge la punctul terminus al periplului - Atelierul lui Brâncuşi, Opera Magna a artistului, reconstituit de statul francez în clădirea special amenajată de lîngă Centrul Pompidou -, autorul trece încă o dată prin cimitirul Montparnasse. Pînă la mormîntul lui Brâncuşi alte nume îi ies în cale: Ionesco între Littré şi Larousse, Soutine, Sartre, Simone de Beauvoir, Baudelaire şi Zadkine, Tzara, Beckett, Man Ray. La mai puţin de o sută de metri de mormîntul lui Brâncuşi - opera lui, Le Baiser, îmbrăţişarea eternă, ca depăşire a morţii prin iubire. Brâncuşi printre ai săi.