Patru proze inedite

Sorin STOICA
8 martie 2011
Patru proze inedite jpeg

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 58, martie 2011)

Sorin Stoica (n. 27 iulie 1978 – m. 6 ianuarie 2006) a absolvit Fa­cul­tatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bu­cureşti, a fost preparator la Catedra de Antropologie Culturală a Fa­cultăţii de Jurnalism şi asistent cercetător la Muzeul Ţăranului Ro­mân. A coordonat, alături de Zoltán Rostás, cîteva volume de isto­rie orală şi de etnografie media. Cu peste 50 de recenzii şi cro­nici literare, romanul său din 2002, Dincolo de frontiere, este con­siderat primul mare succes al literaturii noului val. Alte volume pu­blicate: Povestiri cu înjurături (2000), Povestiri mici şi mijlocii (îm­preună cu Călin Torsan, Cosmin Manolache şi Ciprian Voicilă, 2004), O limbă comună (2004), Cartea cu euri (volum colectiv, 2005), Jur­nal (2006), Aberaţii de bun-simţ (2007).

Telenovela

Ceea ce veţi citi mi-a povestit un muzicant ve­nezuelean, Juan Carlos Negretti, care de un timp s-a pripăşit prin România. Şi zice-aşa:

„Eu nu-mi cunoşteam tatăl şi aveam, cum se zi­ce, tată juridic. Nu ştiu cum se zice cînd cineva te recunoaşte şi zice, da domnule, ăsta e copilul meu. Nu, nu tată vitreg, juridic! De exemplu, tu nu te-ai culcat cu o femeie, dar ea are un copil şi tu îl recunoşti, zici, da domnule, ăsta e copilul meu. Cînd tu îţi asumi responsabilitatea unui co­pil şi îi dai numele! El, tatăl meu juridic, m-a cres­cut ca şi cum eram copilul lui. M-a re­cunoscut că eram copil legitim al lui. Io am re­la­ţii foarte bune cu familia Negretti şi mă consider Ne­gretti, cum îl cheamă pe tatăl meu juridic.

Ulterior, cînd eu eram deja mare aveam vreo 17 ani, maică-mea mi-a zis, tu ai alt tată, dar tatăl tău a plecat din Venezuela, i-am pierdut urma.

Însă ulterior, ea l-a găsit, a văzut numele lui, ţi­nea o conferinţă despre o temă care o interesa pe ea. Şi, atunci, ea s-a dus la conferinţa aia, a vă­zut că era el, trecuseră 21 de ani de cînd nu se mai văzuseră deloc. Era o conferinţă pe teme cul­turale, educaţionale şi, asta e ciudat, că era ce­va ce o interesa pe ea. Poate şi pentru că era edu­catoare. Tata era sociolog după ce fusese ple­cat din Venezuela toţi anii ăştia. Atunci cînd m-a conceput era preşedintele unei federaţii de stu­denţi care era foarte... la sfîrşitul anilor ’60, cu guerrilla cu... tot felul. Taică-miu era şi e în con­tinuare de stînga. Preşedintele federaţiei de stu­denţi era o persoană foarte vizată de Se­cu­ri­tatea din Venezuela. Un om periculos care a tre­buit să plece din Venezuela. Era democraţie, nu era dictatură, dar ar fi urmat să aibă probleme dacă nu pleca. Tata, Fausto, aşa îl chema pe el, era de stînga din aia radicală. Aici în România a­veţi boală pe comunism, care de fapt nici n-a fost comunism, a fost o dictatură de stat. E alt­ceva, e altă discuţie. A fi de stînga înseamnă cu totul altceva.

Aşa. Mama a văzut numele în ziar şi s-a dus la conferinţă. După ce s-a terminat conferinţa s-a dus la el şi i-a spus, uite, io sînt cutare. Nor­mal că el n-o mai ţinea minte. Şi i-a spus: avem un co­pil! Erau tineri cînd m-au conceput, mama era studentă şi ea, taică-miu a plecat, dar n-a ştiut că maică-mea a rămas însărcinată.

A plecat nu neapărat pentru că a fost obligat să plece, dar era în vizor şi se temea să nu pă­ţească ceva. A preferat să plece şi un pic pentru aven­tură. A plecat în Franţa şi a făcut sociologie. Nu a fugit. Pur şi simplu a luat avionul şi a plecat. În anii ’70 nu erau probleme ca acuma. De exem­plu noi în Venezuela nu aveam nevoie de viză pentru Franţa. După aia a rămas la Bordeaux. A avut o viaţă mai complicată. Mi-a povestit, dar nu ştiu prea multe detalii, să spun cine-i aia, ailaltă, cum o cheamă pe soţie! A avut o viaţă foarte boemă. A făcut şi pictură, nu s-a con­sacrat ca artist, dar a făcut şi asta. S-a întors în Venezuela după 20 de ani pentru că i se pă­rea lui că putea fi de folos într-o ţară ca Ve­ne­zuela cu tot ce acumulase el. Nu era foarte cu­noscut ca sociolog, dar avea un post bun, sigur şi cu foarte multă muncă.

Aşa că maică-mea s-a întîlnit cu el şi i-a zis nu vrei să-l cunoşti, totuşi. Adică pe mine. I-am dat te­lefon, sînt Cutare, hai să ne-ntîlnim! Fausto aşa îi spun, pentru că acuma sînt foarte bun prieten cu el. El stătea atunci cu o tipă. L-am chemat la in­terfon, care era stricat, trebuia să vină ea să-mi des­chidă. Între timp a venit şi el, a coborît din au­tobuz, m-a văzut şi mi-a făcut cu mîna. M-a re­cu­noscut, ce faci, deşi nu mă văzuse niciodată. A rîs la mine, io am rîs la el. Arătam cum arăta el în tinereţe. Ne-am dus să cumpărăm nişte bere, după care am urcat, am desfăcut nişte beri şi am în­ceput să vorbim. Tata era atunci cu o fran­ţu­zoaică. Mai avea un copil cu ea care face şi el ar­hi­tectură ca şi mine. Şi o soră mai mică. Ăştia din partea lui Fausto. Ţi-am zis că aşa îi spun a­cuma, Fausto. Mi-e, de fapt, un prieten. Nu-i port ură sau mai ştiu io ce pentru că nu m-a crescut el. Aşa a fost conjunctura. Bine, bunică-miu s-a su­părat atunci pe maică-mea, cum adică să ră­mîi însărcinată la 21 de ani?

L-am întrebat ce-ai făcut pe unde ai umblat, ca în orice prietenie care începe să se lege. Dar a fost chimie multă între noi, ne-am înţeles şi în con­tinuare ne înţelegem.“

Barbarii

Vorbeam cu o arhitectă care, pentru a-şi com­pleta veniturile, a proiectat cîteva dintre ca­sele noilor îmbogăţiţi. Casele din Pipera, Pro­viţa, Cornu. Case din astea de un bun-gust stri­gă­tor la cer. Nu era ea de vină că trebuia să în­de­plinească întocmai dorinţa clientului. Şi pro­blema se punea în felul următor. De ce mama nai­bii indivizii ăştia îşi pun în curte gazon ar­ti­ficial, de ce, în loc să planteze un pom în curtea aia, preferă să expună nişte arbuşti în ghivece cu­rioase? De ce tot artificialul ăsta? Şi ea zicea că toa­tă alcătuirea asta kitsch neagă natura. Adică toa­te casele astea, care se înfig în peisaj, sînt stri­dente precum o nucă în perete, nu respectă o ordine, ci o somează, o strică dizgraţios.

Şi-atunci m-am gîndit şi io aşa. Am învăţat la şcoa­lă că modernitatea începe în momentul în ca­re francezii taie capul Regelui. Adică din acel mo­ment nu mai contează tradiţia, ereditatea, so­cietatea devine din acea clipă propria ei ori­gine. Izvorăşte din ea însăşi, cum ar veni. De-aia mulţi impostori care nu au de la ce se revendica şterg urmele istoriei. Ei nu au un trecut, aşadar nici umanitatea nu trebuie să aibă unul. Pentru a se putea şi ei legitima.

Cam aşa cu noii îmbogăţiţi. Ei, în Pipera, la Cor­nu, sînt nişte întemeietori, nişte eroi epo­nimi. De la ei începe istoria. Natura negată nu mai contează. Ei se situează cumva în afara ei, în a­fara istoriei. Pun bazele unei noi ordini. Unei noi elite fără memorie. Ei n-au o educaţie prin ca­re să-şi însuşească tradiţia, trecutul. Şi atunci scot tradiţia, trecutul în afara legii. Dacă îi as­cul­taţi cum îşi descriu perioada cînd au studiat, ai im­presia că pentru mulţi studiile au fost un chin, o corvoadă. Mai ales că pe timpul cursu­ri­lor nu puteau face nici o învîrteală mai de Doam­ne-ajută. Timpul ăla era irosit prosteşte. Aşa­dar, o nouă barbarie cu legile ei. Invazia de vile de nou-îmbogăţit aduce foarte bine cu inva­zia barbarilor. Barbari şi pentru că mulţi nu prea ştiu vorbi coerent şi corect gramatical.

Să fie clar că nu toţi cei cu bani sînt barbari. E­xistă foarte mulţi indivizi de bun-simţ. Criteriul nu sînt banii, ci numărul de cărţi citite. Pe un­deva mă gîndeam că e de preferat Mischie care, chiar dacă şi-a luat fraudulos anumite diplome (pun sub semnul întrebării, nu ştiu dacă aşa e) e de admirat. Omul respectă nişte legi, norme fun­damentale. Le invidiază. E sinistru ce spun, dar e preferabilă varianta asta decît să le ignori. Să spui că toate diplomele, cărţile sînt pentru fra­ieri, pentru tocilarii de trei lei. Barbarii ăştia de­spre care vorbesc consideră, vorba lui Regis De­bray, litera represivă. Alfabetizaţi precar n-au cres­cut în cultul şcolii, al cărţii. Şi formează o lume pe care io unul nu prea o mai înţeleg.

O întîmplare mai veche pune şi mai bine în lu­mină ceea ce vreau să zic. Discrepanţele din­tre cele două lumi. A barbarilor cu bani şi a oa­me­nilor normali. Mă întîlnesc cu o fostă colegă de facultate care era acum vreo doi ani redactor şef la o revistă pe care barbarii ăştia o citesc pe ne­răsuflate. Vă las să ghiciţi care. Mă întreabă da­că mai scriu proză cu tonul cu care ai ches­tiona un beţivan dacă se mai trotilează în timpul l­iber. Îi spun că am scos şi io nişte cărţi şi mai mult aşa de chichi, o întreb dacă nu aş putea co­la­bora cu vreo tabletă, un reportaj, ceva la revista ei. Cînd mă întîlnesc cu un barbar devin pa­ra­noic. Mă laud ce bine scriu şi alte porcării. S-a gîn­dit aşa puţin, ca şi cum exerciţiul meditaţiei ero o nou­tate absolută pentru ea, a zis că nu prea vede ce aş putea io să fac la revista aia un­de oamenii află lucruri absolut esenţiale, cu ci­ne s-a culcat Angelina Jolie şi ce culoare avea dia­mantul din buricul Pamelei Anderson, apoi a ad­mis că, totuşi, nu mă poate lăsa cu ochii în soare. Trebuie să-mi găsească şi mie o utilizare. Şi m-a întrebat candid, nişte integrame nu ştii să faci?

Ca şi cum m-ar putea tolera aşa, concesiv. Îmi putea da un rol marginal, periferic în lumea lor. Pentru lumea ei, literatura, cultura în ge­neral, nu erau decît nişte excentricităţi inutile. Prac­ticate în vechime, într-un timp pe care Ei l-au ras din istorie.

 

Poveste cu cîrnaţi

Programul pe ziua aia era aşa. La unşpe, unşpe şi jumătate venea trenul care-mi aducea un pachet, apoi în jurul orei două, trebuia să merg la o lansare de carte. Între unşpe jumătate şi două aveam timp suficient să duc pachetul a­casă şi să plec la lansare, fără nici o obligaţie. Cum aş putea spune mai vulgar, cu mîna-n fund să plec. Dar, fiind o expresie mai vulgăruţă, n-o să spun aşa. Am şi io limitele mele.

Prima problemă a fost cu pachetul. Pentru că nu era orice fel de pachet. Era un pachet de mîn­care. Tăiaseră ai mei porcul, îl tranşaseră şi-mi trimiseseră şi mie ceva carne şi niscai cîr­naţi usturoiaţi. Foarte mişto cîrnaţi. O nebunie. Su­perbi. Nişte cîrnaţi superbi, auzi ce-am spus! Cu cimbru. A doua problemă a fost cu trenul. Pen­tru că ningea şi trenul a avut întîrziere. Şi uite cum întîrziau cîrnaţii şi ceafa mea împănată un­deva pe traseu. Ceafa porcului, nu a mea. Nu­mai prostii spun.

Vorba aia, îmi ziceam, dacă pînă la doişpe nu vine, mai stau pînă la unu, şi la două chiar că plec. Vreo două ore a întîrziat trenul. Vreme-n care am: citit de două ori un ziar de sport, tre­murat de frig, privit atent ceasul (cu suspiciune chiar), mîncat o merdenea uscată, bătut pe­ronul de la un capăt la altul. Tur-retur. La unu ju­mă­tate a venit trenul. Vă închipuiţi că n-am mai avut timp să depozitez cîrnaţii într-un con­ge­lator. I-am luat cu mine la acea lansare la care ţi­neam neapărat să particip.

În tren fusese frig. Şi asta din punctul de ve­dere al cîrnaţilor era excelent. Pentru că nu se dez­gheţaseră. Au aşteptat momentul dez­gheţului pentru cînd am ajuns io la sindrofia aia cul­turală. Şi-au început să răspîndească mi­resme de cimbru. De porc pîrlit. Superbe mi­res­me. Pe perete – manuscrise gălbejite ale unor scriitori mari şi geanta mea neagră care răs­pîndea mirosuri demenţiale. Şi oameni serioşi cu doctorate care una vorbeau şi alta fumau. Tă­mîiau scriitorul cu lansarea, dar gîndul... ei bine gîn­dul lor era la cîrnaţii mei.

Stăteam de vorbă cu cîte unul şi-l vedeam cum la un moment dat pierdea firul discuţiei şi în­cepea să mustăcească. Carne, părea să zică. Sau aşa mi se părea mie. Că vrea să-mi şutească ali­mentaţia pe săptămîna în curs. Suplimentul ca­loric. Că pofteşte nemernicul. Mirosea a mă­ce­lărie la lansarea aia. Şi cum scriitorul român are o alimentaţie precară, vă daţi seama ce im­pre­sie puternică producea geanta mea. Cîrnaţii mei. Cuvîntul-cheie e „al meu“. Simţeam că or să se năpustească toţi pe mine să mă deposedeze de cîrnaţi. Toţi amuşinau. Ca-n povestea aia cu zmeul care strîmbă din nas şi-i zice Cosînzenei. Fă, aici miroase a carne de porc! Sau de om. Nu mai ştiu.

Şi uite-aşa mi-am adus aminte de o altă po­ves­te cu un tip care în decembrie ’89 se întorcea cu tac-su de la ţară unde tăiaseră porcul. Chiar pe 22 se întorceau ei în Bucureşti unde în­ce­pu­se revoluţiunea. Acolo la ţară printre ţuici şi cal­ta­boşi nu auziseră de fuga lui Compostatu. Sau au­ziseră ceva la radio, dar confundaseră tot tăm­bălăul cu o piesă cu 23 August. Ajunşi în Ca­pi­tală, hăbăuci, cu mintea încă tulbure, la primul stop au văzut o mare de oameni care se nă­pus­tea spre ei. Sau aşa credeau ei. Că spre maşina lor venea puhoiul. Şi normal că prima reacţie a fost, bă, ăştia au aflat că avem juma’ de porc în port­bagaj şi vor să ne jefuiască. Aşa era foamea de mare pe atunci.

Lucrurile nu s-au schimbat prea tare pentru că panica scriitorilor români care jinduiau la cîr­naţii mei, de povestea asta mi-a adus aminte. O poveste frumoasă. Şi de fapt, pe ea ar fi trebuit să v-o spun mai întîi.

Ca să ajung la concluzie. Pentru că pre­su­po­zi­ţia mea e asta. Să fim sinceri, majoritatea celor care trăiesc în Bucureşti sînt întreţinuţi de ru­de­le din provincie. Să trăieşti în Bucureşti e mai mult o formă de izmeneală, un lux pe care îl su­por­tă provincialii care trebuie să-ţi trimită mîn­care. Dacă veniţi vinerea seară în Gara de Nord veţi vedea cîte sufertaşe cărate, cîte comisioane făcute. Cîte schimburi economice, am putea zice. Şi de-aici ar putea începe o cu totul altă discuţie.

Maneaua. Abordare cu nervii în pioneze

Voi, fericiţilor, n-aţi auzit de Puiu Codreanu. Dar din cauza nărodului ăstuia mă aflam io, a­desea, cu nervii-n batistă. Fără să vreau i-am me­morat trogloditului toate melodiile pe care ce­tă­ţenii din blocul meu i le ascultă la maxim, la nunţi sau paranghelii. Chiar şi atunci cînd tanti aia grasă, din blocul de vizavi, gătea o mîncărică, o ciorbiţă ceva, graţie unei mode ciudate, pe fe­reastra ei tot Puiu Codreanu răzbătea în toată curtea interioară. Fiinţele astea de bucătărie nu fac mîncare. Doar mîncărică. Să se ştie.            

Să ne uităm pe copertă să vedem cum arată ma­miferul care mă terorizează. Are o privire scru­­tătoare care te lasă să ghiceşti că talentul îl stîn­jeneşte, privire de om care a înţeles care-i şme­­nul. Cu ce se mănîncă a înţeles. Tînăr şi făl­cos. Pro­babil, proaspăt absolvent de liceu in­dustrial. Sau de şcoală ajutătoare. Caseta e im­pri­mată la „Studio Codruţ“. Totul se leagă. Mai întîi mîncărică, iar acum Codruţ. Tipul acesta u­man, căruia îi aparţine Puiu, nu suportă decît o identitate infantilizantă.

Pe coperta interioară, dintr-o fotografie, zîm­besc fasolea Mariana şi Vasile Buboi. Spon­sorii, dacă nu-i cunoaşteţi. Aşa îi cheamă. Sau Ma­reana, pentru intimi. Buboi le zice, şi nu se de­z­ic de nume. Probabil fac parte din high-life-ul satului dîmboviţean care l-a oferit artelor pe Pu­iu. Domnul Buboi are cămaşă albă descheiată la doi nasturi cît să se vadă mărarul viril de pe piept şi lănţişorul (alt diminutiv) care e, în rea­litate, gros cît lanţul de la fîntînă.

Mai jos pozele membrilor formaţiei care îl a­com­paniază pe Puiu. Marinică, Dănuţ şi Adiţă. Plus încă unul cu privire oablă – Otto. Cos­mo­po­litul grupului. Care probabil „a făcut“ Germania. Du­pă cum se vede, diminutive cu ghiotura.

Numele pieselor sună fioros de interesant. Epo­peea lui Puiu. Suflet chinuit, neînţeles, care ac­um s-a decis să-şi povestească viaţa.

A 1. „Seara asta beau“. Ce să-i faci? Puiu are o certitudine de nezdruncinat. Cît timp nu se ia de oameni pe stradă, totul e în regulă.

2. „Bărbatul fără drăguţă are mintea cam slă­buţă“. Ştie Puiu ce ştie. Nu-l putem contrazice. Ton justificativ. Sau profetic. Puiu răspîndeşte lu­mină. Înţelepciune.

3. „Lenuţă, dragă, Lenuţă“. Epopeea lui Puiu con­tinuă. I-a venit mintea la cap. A apărut mîn­dra. Tot diminutivată, mititica.

4. „Tu eşti jumătatea mea“. Uite că s-a şi în­su­rat. Din păcate mintea tot slăbuţă i-a rămas.

5. „Am un băieţel frumos“. Bravo, Puiule! Alt­ceva nu pot spune. Omul se descurcă. Se pare că viaţa lui va avea un curs senin, dar, dezastru, faţa B a albumului ne anunţă cavernos:

B 1. „Unde se duc banii mei? / Pe muzică şi fe­mei“. Deducem că Puiu s-a convins cum e cu în­su­rătoarea. Ce i-o fi trebuit şi lui, om serios?

2. „Vreau să mor, vreau să mor / În braţe la ti­ne“. Suferă Puiu de nu se mai opreşte. Doar su­fe­rinţa e compatibilă cu un suflet de artist. Su­flet de turturel vulnerabil. Totuşi, sfîrşitul tragic pre­figurat se contramandează, pentru că ur­mă­toa­rea piesă se cheamă pur şi simplu:

3. „Pe mine şi pe Mărie / Nu e om să nu ne ştie“. Nu putem să nu-l felicităm pe Puiu că, în sfîr­şit, s-a rostuit. E om la casa lui. Fericire dez­lăn­ţuită. Fericire pîn’ la nesimţire. Fericit fleaşcă e Puiu, pentru că adaugă:

4. „Vreau să ştie tot românul / Că eu sunt nu­mărul unu“. Happy-end, aşadar. Nasuri smior­căite. Batiste fluturate. Final de album. Cu strîn­gere de inimă însă, trebuie să admitem că crea­ţia are mici imperfecţiuni. Scăpări. Nu aflăm ni­mic despre soarta Lenuţei şi nici ce-a mai făcut pu­radelul ăla frumos. Dacă are parte au ba de pen­sie alimentară… 

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

image
Germania a arestat doi cetăţeni ruşi care ar fi conspirat să atace o bază militară americană
Doi cetățeni ruși au fost arestați în sudul Germaniei, fiind suspectați că au plănuit atacuri de sabotaj împotriva unor instalații militare americane, au anunțat joi procurorii germani.
image
O româncă se judecă de zece ani cu Elon Musk. Inițialele numelui său sunt pe acumulatorii mașinilor Tesla Model S
Brașoveanca Cristina Bălan a fost un inginer de mare viitor la Tesla, dar a fost concediată pentru că a atras atenția asupra unor defecte de fabricație. După zece ani încă se judecă cu Elon Musk
image
Cum arată interiorul „celei mai scumpe case” din lume, cu 100 de camere. Pentru ce sumă fabuloasă este scoasă la vânzare VIDEO
Castelul vast Chateau d'Armainvilliers din Seine-et-Marne, Franța, considerat a fi cea mai scumpă casă din lume, este scos la vânzare pentru 363 de milioane de lire sterline, potrivit Express.co.uk.

HIstoria.ro

image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.
image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.