(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 79, decembrie 2012)

 

Intuiţie şi inspiraţie

Scriitoarea i-a luat faţa traducătoarei. Pe de o parte, pentru că a furat startul: poeta a început un pic mai devreme. Pe de altă parte, pentru că majoritatea cititorilor stau mereu cu ochii pe vedete - şi scriitorii sînt mereu mai vizibili, mai iubiţi, mai aplaudaţi decît traducătorii. E o nedreptate. Pentru că traducătoarea Nora Iuga nu e cu nimic mai prejos decît scriitoarea Nora Iuga.

Ce au în comun Elfriede Jelinek, Günter Grass şi Herta Müller? Limba germană. Premiul Nobel pentru Literatură. Şi pe traducătoarea Nora Iuga. Ei îi datorăm publicarea în versiune românească a cel puţin o carte din opera nobelaţilor germani. Şi a altor treizeci de volume traduse în ultimii patruzeci de ani. Dar Nora Iuga nu se laudă neapărat cu faptul că a tradus "premianţi". Departe de a pune preţ pe distincţii, preferă să vorbească despre literatură. Ar vorbi ore în şir, neîntrerupt: despre limba incredibilă şi imposibilă a lui Jelinek, despre spiritul Aglaiei Veteranyi, despre spiritul ludic din poezia lui Oskar Pastior, despre muzica lui Paul Celan sau despre vocea inegalabilă a Hertei Müller.
Scriitoare sau traducătoare? Pe Nora Iuga nu o complexează în nici un fel această dilemă. Ambele "meserii" i se potrivesc şi o atrag. Şi nu face nici un fel de ierarhie.
La începutul anilor '70 - scriitoarea în vîrstă de patruzeci de ani apucase să publice două volume - numele ei este înscris pe o listă de scriitori interzişi. Cărţile acestor autori sînt scoase din librării; nici în reviste nu mai aveau voie să publice. Singura şansă a fost traducerea. Şi în cazul Norei Iuga traducerile au luat atunci locul creaţiei proprii. Nu că traducerea n-ar fi tot creaţie... Pentru Nora Iuga, traducerile constituie chiar o parte a operei de scriitor. Oricum, le-a dat de la bun început importanţă: "Le-am făcut cu aceeaşi pasiune, aceeaşi dăruire, aceeaşi disciplină."
Prima carte tradusă a fost un volum de August Strindberg - o antologie de trei nuvele intitulată, în română, Vrăjitoarea. "A fost o trişerie căci, fireşte, acele texte ar fi trebuit să fie traduse din suedeză." Dar, negăsind traducători buni de suedeză, editura a ales să publice cartea tălmăcită după o versiune germană. Tot din literatura nordică, mai precis din norvegiană - tradusă via limba germană -, a fost şi următoarea carte: Ultimul capitol, de Knut Hamsun. Apoi a urmat Herta Müller. Care apucase să publice, în limba germană, Niederungen şi Drückender Tango. Era în 1987. Exact în săptămîna în care urma să predea Editurii Kriterion versiunea românească a celor două volume, a întîlnit-o pe Herta Müller la Bucureşti. Scriitoarea primise toate actele necesare şi urma să părăsească definitiv România. Voia să-şi ia rămas-bun de la traducătoare. După plecarea din România, editura n-a mai publicat cele două cărţi. Nora Iuga a rămas doar cu plăcerea de a-i fi tradus cărţile. Nici cu Die Kälte/Răceala, de Thomas Bernhard, n-a avut noroc. Cartea - redactată pînă în ultima fază - nu a mai apărut, pînă la urmă, la Editura Kriterion, apoi a mai zăcut o vreme la Univers. Un timp, a crezut manuscrisul pierdut. L-a regăsit recent şi, din cîte speră Nora Iuga, va apărea în curînd - decenii mai tîrziu - la Editura Polirom.

Despre libertate

"Nu sînt temeinică cînd traduc. Nu stau cu dicţionare şi lexicoane. Nici măcar nu citesc cartea înainte de a mă apuca de treabă. În schimb, pun preţ mare pe inspiraţie", spune Nora Iuga. Pentru ea, nu rigiditatea şi acribia de a reda, cu exactitate, originalul sînt calităţile esenţiale ale unui traducător. Ci priceperea de a găsi o voce bună în limba-ţintă. Cîtă libertate îşi permite, totuşi, traducătorul? Aici, Nora Iuga face mai întîi un gest în acelaşi timp amplu şi ezitant. De parcă ar vrea să spună că libertatea e infinită şi că doar cuvintele au înţelesuri măsurate. Apoi reia. Libertatea se găseşte pe două paliere. "Sînt o bună cititoare. Instinctiv urmăresc relaţia intimă a cuvintelor în frază. Cînd citesc o carte, mă interesează pătura de tăcere, nerostitul. Cînd o dibuiesc şi o traduc, încerc să o scot în evidenţă. Şi atunci am tendinţa să folosesc cuvîntul pe care mi-l sugerează tăcerea de sub textul exprimat în cuvinte scrise. Al doilea palier, la care ţin enorm, şi care mi se pare mult mai important decît respectarea strictă a sensurilor cuvintelor, este dorinţa de a induce unui text scris de-un autor german, de pildă, sensibilitatea cititorului român." O traducere iscusită ţine deci mai degrabă de-o sensibilitate educată decît de o ştiinţă învăţată. Probabil că pentru cei trecuţi prin cursurile de traductologie ale Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine de azi, această definire a meseriei de traducător sună suspect. Însă Nora Iuga insistă: nerostitul e mai presus de cele spuse şi scrise negru pe alb.
Aşa se face, de pildă, că atunci cînd a fost rugată să facă un referat la o carte tradusă din germană de poetul Mircea Ivănescu, şi a găsit abateri mari de la forma originală, a răsuflat uşurată. "În română, suna dumnezeieşte. Asta înseamnă să fii un traducător bun."
Există şi alt fel de traducători. Dintre cei foarte exacţi, unii greşesc tocmai pentru că nu rezonează cu textul. "Cînd am citit poemele lui Apollinaire în traducerea lui Mihai Beniuc, mi-a venit să exclam: "Dar de ce-o fi Apollinaire un poet aşa mare, că mie nu-mi place deloc."" La fel a păţit şi cu poemele Annei Ahmatova traduse de Aura Christi. Noroc că şi Apollinaire, şi Ahmatova au avut parte şi de alţi traducători în limba română.
Ea însăşi poetă, Nora Iuga nu s-a văzut niciodată în incompatibilitate cu munca de traducător. Dimpotrivă, talentul scriitoricesc susţine şi iscusinţa traducătoarei.

Straturile poeziei

Probabil că tocmai faptul că e şi poetă i-a determinat pe Oskar Pastior şi pe Herta Müller, de pildă, s-o aleagă drept traducătoare. Amîndoi i-au dat libertate deplină la traducere.
În cazul celor 33 de poeme cu Petrarca de Oskar Pastior, a încercat, mai întîi, să păstreze sensurile poemelor. I-a fost greu şi, în ciuda eforturilor, simţea că nu îi iese. Cartea era, într-adevăr, specială: e rodul unui pariu al poetului cu un prieten de-al său care l-a provocat să traducă poemele lui Petrarca. Pastior, care nu ştia italiană, a intrat în joc şi s-a apucat de treabă. Ce-a ieşit n-a fost tocmai o traducere: poetul a păstrat cîte ceva din spiritul sonetelor şi, pe cît s-a putut, elementele de prozodie, dar a improvizat la rîndu-i, adăugînd straturi personale de înţelesuri şi propriile comentarii. "Dacă faci o comparaţie între textul lui Pastior şi textul lui Petrarca, sau între textul lui Pastior şi textul Etei Boeriu, care l-a tradus magistral pe Petrarca, îţi dai seama că poemele aproape că nu au nici o legătură", explică Nora Iuga. Cum a abordat ea însăşi acest joc? Căci, pînă la urmă, pentru traducător, e un fel de mise-en-abîme. "Am tot încercat să caut sensuri. I-am trimis cîteva dintre poemele traduse şi mi-a răspuns că, tot căutînd sensuri, o să stric poezia. "Fă ce vrei!" - mi-a spus - "doar eşti poetă". Doar aşa m-am eliberat. Pînă la urmă, am lăsat poezia să curgă - şi a ieşit foarte bine. Raţiunea n-are ce căuta aici, totul e intuiţie şi inspiraţie." Constatare valabilă şi în cazul volumului de colaje al Hertei Müller În coc locuieşte o damă: "Cu cît aceste jocuri par mai absurde, cu atît şi libertatea traducătorului e mai mare."
Cum se împacă scriitoarea cu traducătoarea? "Nu ştiu dacă nu cumva succesul de critică pe care l-au avut cărţile mele în Germania nu se datorează şi faptului că i-am tradus şi promovat în România pe cîţiva dintre cei mai mari autori germani. Mă întreb dacă nu cumva premiul Friedrich Gundolf, pe care mi l-a acordat Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung pentru promovarea culturii germane, nu a jucat un rol în receptarea cărţilor mele. În plus, al doilea atu al meu e tocmai cunoaşterea limbii germane: asta mi-a permis să pot interveni direct în discuţii după lecturile publice la care am fost invitată."

 

fotografii de Lucian Muntean