- interviu cu Ana Maria Sandu -

Ana Maria Sandu a debutat cu poemul epic Din amintirile unui Chelbasan, nominalizat în 2003 la Premiul ASPRO pentru experiment şi tradus în primăvara acestui an în limba franceză cu titlul L’écorchure. După publicarea primului roman, Fata din casa vagon, a participat la European First Novel Festival de la Budapesta, alături de alţi tineri scriitori din Europa, şi a fost selectată în proiectul 100 to watch – a Directory of New Romanian Creative Talent. Anul trecut a publicat, la Editura Polirom, al doilea roman, Omoară-mă!, iar de curînd, la Editura ART, a apărut volumul (album) colectiv Iubire 13 unde este prezentă cu o povestire gay. Încă de la debutul în proză din 2006, Mircea Cărtărescu a numit-o pe Ana Maria Sandu „o scriitoare de primă mînă“.

 

Ai debutat în 2003 cu volumul de poezie Din amintirile unui Chelbasan, iar în 2006 ţi-a apărut romanul Fata din casa vagon; cum a fost trecerea de la poezie la proză? 

Trecerea am făcut-o firesc. Din amintirile unui Chelbasan nu e chiar un volum de poezie, e un poem în proză, cu un fir epic, nişte personaje... Despre Fata din casa vagon s-a zis că ar fi un roman destul de poetic. Îmi place să cred că forma textelor mele e mobilă, felul în care văd şi simt lumea rămîne acelaşi, indiferent că e vorba despre „proză“ sau despre „poezie“. În mintea mea, Fata din casa vagon începe acolo unde se termină Chelbasan... De aceea, poate, în primele pagini ale romanului se simte ceva din lumea/vocea din prima mea carte. Cam la fel se întîmplă şi în cazul romanului Omoară-mă!. Sînt sigură însă că n-aş fi putut să-mi scriu cărţile în altă ordine. În nici un caz. 

Cărţile unui autor formează o istorie personală care nu putea să se întîmple altfel. Toate lucrurile se leagă, de fapt. „Desenul din covor“ e încă o metaforă foarte potrivită. 

 

Ai întîmpinat reacţii confuze din partea criticilor/cititorilor tăi, din cauza acestei treceri de la un gen literar la altul? 

Din amintirile unui Chelbasan a circulat puţin. În 2003, vremurile erau grele pentru literatura română contemporană în general, iar pentru poezie în special. Distribuţia cărţilor era proastă, librăriile refuzau să le primească. Mă miram şi mă bucuram de fiecare dată cînd cineva îmi spunea că o citise. Că o găsise. Şi asta e valabil şi în cazul criticilor care au descoperit-o şi au recenzat-o. În privinţa Fetei din casa vagon pot să zic că am fost răsfăţată. S-a scris despre cărţile mele în presa culturală. Pe bloguri. Şi nu mi s-a părut că ar fi fost vreo reticenţă că veneam dinspre poezie. Din contră, unii au aflat de Chelbasan abia după ce am publicat primul roman. În continuare mi-e foarte drag volumul de debut pentru că ştiu că acolo sînt, cumva, toate cărţile pe care le-am scris sau pe care le voi scrie vreodată. 

Chelbasanul tocmai a fost tradus în franceză, de ce nu-l încarci pe un blog să-l citească lumea, dacă tot nu se mai găseşte, iar editurile sînt oricum prea laşe pentru a (re)publica volume de poezie!? Poate că e timpul ca scriitorii români să nu mai conteze atîta pe edituri; te-ai îmbogăţit publicînd două romane? Nu m-am îmbogăţit, evident. Nici măcar nu pot să trăiesc din asta. Dar tot nu-mi vine să public în variantă electronică. Cred că sînt de modă veche, am nevoie să văd hîrtie şi să urlu, este! Pot să citesc texte pe ecranul computerului, dar nu texte literare. Ceea ce e o ciudăţenie, pentru că, de scris, nu-mi imaginez că le-aş putea scrie decît pe laptopul meu.  

 

Care crezi că sînt „pericolele“ trecerii de la poezie la proză? 

Nu ştiu să enumăr pericolele, dar ştiu care au fost spaimele mele. Şi mi le-am păstrat şi la cel de-al doilea roman. Nu mă apuc de scris pînă nu am povestea clară în cap. Nu subiectul, atmosfera etc. Ci cum începe şi cu ce se termină. Altfel, sînt nesigură, am senzaţia că-mi fuge pămîntul de sub picioare. Că o să mă pierd pe drum şi n-o să mai duc niciodată la capăt acel text. Pentru proză îţi trebuie mai multă răbdare. Ţeşi pînza nişte ani şi n-ai voie să te plictiseşti, că s-a dus totul pe apa sîmbetei. Cred că s-a schimbat în aceşti ani şi felul în care mă raportez la literatură. Cînd am scris Din amintirile unui Chelbasan terminam facultatea, era o joacă serioasă, dar aveam tot timpul din lume. Nimeni nu mă grăbea. Nu ştiam ce va urma, dacă voi publica vreodată. 

Nu mă interesa. Eram o fată care scria un text foarte asumat. Atît. Acum lucrurile s-au mai schimbat... 

 

„Cînd începi să publici eşti pe cont propriu“  

Te-a influenţat în vreun fel meseria de jurnalist pe care ai practicat-o în toţi aceşti ani? S-a contaminat limbajul jurnalistului de literatură şi viceversa? 

Am făcut doar jurnalism cultural. Asta m-a făcut să nu scriu doar despre mine, ceea ce, trebuie să recunosc, poate deveni plictisitor. Deci, am putut să scriu despre tot felul de lucruri care mă interesau la un moment anume: TV, filme, cărţi etc. Şi am avut şansa să lucrez în redacţii mişto. Locuri în care mă simţeam bine. Deci, făceam şi literatură, şi jurnalism cultural, în paralel, ca şi cînd aş fi avut mai multe vieţi în una singură. Fiind destul de branşată la viaţa culturală, cred că m-am relaxat cumva şi în ceea ce priveşte textele mele literare. Nu m-am considerat niciodată buricul pămîntului şi nici nu mi-am imaginat că lumea începe şi se termină cu ceea ce fac eu. Unora le poate plăcea, altora, nu. Şi e cel mai bine aşa.  

 

Cît de important crezi că e pentru un scriitor să fie, dacă nu „branşat la viaţa culturală“, atunci cît mai culturalizat? 

Nu cred în ingenuitate. Poate fi interesantă la început, dar nu durează, din păcate. Scriitorii sînt în primul rînd nişte cititori „ideali“ şi abia apoi se transformă în autori. Fascinaţia mea supremă rămîne „omul universal“ al Renaşterii. Pare incredibil să fi existat cu adevărat.  

 

Înainte de debut, ai frecventat Cenaclul Litere condus de Mircea Cărtărescu. Cît te-a ajutat acel cenaclu? 

Am fost la Cenaclul Litere încă din primul an de facultate, cînd întîlnirile se ţineau în serile de luni. Stăteam, ascultam, cînd plecam de acolo îmi vîjîia capul, iar cele mai bune cărţi cred că le-am scris în minte pe drumul de întoarcere. Dar mă simţeam mică şi amărîtă şi nu reuşeam să deschid gura. Îmi imaginez că energiile de atunci s-au dus undeva. Şi mi-au pus în mişcare nişte motoraşe pe care nici nu ştiam că le port cu mine. Mi-a luat mult pînă să mă hotărăsc să citesc la cenaclu. Deci m-a ajutat să-mi înfrîng timiditatea. Îmi amintesc felul în care mă urmăreau, după şedinţe, privirile aprinse ale unor oameni îndrăgostiţi de literatură. Şi cuvintele lor. Şi cărţile la care am ajuns pentru că i-am auzit pomenind de ele. Din partea lui Mircea Cărtărescu a fost un gest extrem de generos să-şi petreacă acel timp cu noi. De la serile de cenaclu am înţeles că poţi să fii scriitor şi să-ţi vezi de „meseria“ ta fără să fie nevoie pentru asta de focuri de artificii suplimentare. „Modelul normalităţii“ dat de Cărtărescu a însemnat mult pentru toţi scriitorii care au trecut prin acel cenaclu.  

 

Ai mai trece pe la vreun cenaclu? 

Cred că cenaclurile îşi au rolul lor doar la anumite vîrste. Şi pentru mine aceea a fost perioada studenţiei. Nu m-am mai dus la nici o manifestare de genul ăsta apoi. Consumasem etapa. Cînd începi să publici, eşti pe cont propriu.  

 

Cît de pe cont propriu mai este astăzi un scriitor conştient că romanul lui trebuie să se şi vîndă, să şi placă cititorilor, să fie şi provocator, şi suficient de bun pentru critici? 

Cînd scriu, nu mă gîndesc nici la cîte exemplare o să vînd, nici cît de provocator sau de lăudat ar putea fi textul meu. De fapt, nici n-aş putea. Pe de o parte, pentru că sînt atît de „în interior“, încît nu mă pot detaşa/obiectiva. Pe de altă parte, mă gîndesc că un autor poate să-şi facă toate calculele din lume (dacă îl preocupă asta!), dar să nu poată controla nimic. Nu e suficient să vrei să vinzi sau să scrii o carte extraordinară. Trebuie să şi poţi. Pentru mine e important să fiu cinstită cu mine şi cu cărţile mele. Cel mai mare şi neiertător inchizitor tot conştiinţa rămîne. Nu o cronică negativă. 

 

Astăzi blogurile colective fac rolul cenaclurilor de altădată; care crezi că sînt avantajele/dezavantajele blogurilor literare în formarea celor care vor să scrie? Tu de ce n-ai blog? 

Pentru un blog „personal“ nu aş avea nici energie şi nici stofă. Şi mă gîndesc acum la blogurile adevărate, pentru care trebuie să ai chef să te expui pe bune... Fără mănuşi puse unele peste altele. Mi se pare că democratizarea „scrisului“ e mişto. Pentru mine spectacolul e cu atît mai interesant cînd găsesc lucruri scrise de ne-scriitori, de oameni care fac cu totul altceva în viaţa lor decît să pescuiască cuvinte...  

Blogurile de breaslă au luat de multe ori din nişa revistelor culturale, şi aşa puţine şi de multe ori inadecvate, ca să nu mai vorbim de distribuţia lor precară... Poate că lumea se schimbă şi primul pas în a deveni scriitor e să ai blog şi cititori care să-ţi dea un feedback instant. Să-ţi spună ce le place şi ce nu. Nu se ajunge, oare, la paradoxul de a te pulveriza cu totul? De a deveni un personaj într-un text virtual tu însuţi? Nu ştiu ce să zic, mi se întîmplă însă să am o problemă de adecvare. De multe ori citesc comentarii risipite pe bloguri, semnate de oameni pe care-i cunosc şi care-mi sînt foarte dragi. Dar nu-i recunosc în acele comentarii şi nu mi se suprapun imaginile. Grea treabă cu ubicuitatea blogosferică! Şi atunci mi se pare mai sănătos să iau totul ca pe un joc de măşti.  

 

„În primul rînd, am vrut să mă sondez pe mine“ 

Există vreo reminiscenţă autobiografică în ultimul tău roman? 

Cu siguranţă există. Şi spun asta gîndindu-mă la toate prieteniile pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului. Unele au ţinut foarte mulţi ani, altele s-au consumat repede. Am suferit de fiecare dată cînd mă îndepărtam de un om care îmi fusese apropiat, chiar dacă ştiam că nu avuseserăm neapărat o relaţie ideală. Am încercat să înţeleg mecanismul care ne face să renunţăm uneori la noi, de dragul altcuiva. Cît de mult sîntem dispuşi să cedăm!? Ce înseamnă, de fapt, loialitatea, şantajul sentimental, afecţiunea, admiraţia!? 

Omoară-mă! a pornit de la un lucru foarte simplu. Am realizat că ne apropiem foarte tare de nişte oameni şi nu ne mai putem imagina viaţa fără ei. După aceea, dintr-un motiv sau altul, lucrurile nu mai merg, se destramă. Atunci nu facem altceva decît să omorîm nişte relaţii şi să ne îndepărtăm de nişte oameni care nu vor mai fi niciodată la fel de vii pentru noi. Chiar dacă ei continuă să trăiască, au o adresă, un număr de telefon etc.

De aceea am scris o poveste despre un gen de intimitate foarte crudă, despre frica de bătrîneţe, de singurătate. În primul rînd, am vrut să mă sondez pe mine... La asta mă ajută textele mele. Am colecţionat tot felul de stări, unele îndreptăţite, altele nu. Trebuia să le revizitez ca să încerc să înţeleg mai mult, în fond. 

Ca în orice relaţie, şi în cazul personajelor mele se amestecă tot felul de lucruri: slăbiciuni, fascinaţia pentru o persoană, manipulări, ficţiuni, gelozii. E amor propriu şi disperare în cazul doamnei Manea şi o disponibilitate de a intra în joc din partea celei tinere. Şi, evident, un raport de forţe între cele două femei, care se tot schimbă. 

 

Cum îţi dai seama, după scrierea unei cărţi, că ai atins miza propusă sau că ai depăşit-o? 

Singurul lucru care contează atunci cînd termini o carte e să-ţi placă. Să fii sigur că n-o puteai scrie altfel. Că ai făcut tot ce a ţinut de tine în acei ani pe care i-ai petrecut acolo, în acea casă care e textul. Ce ai reuşit şi ce nu, ştii prea bine că o să măsoare fiecare dintre cititori. Atîta timp cît cu tine eşti împăcat, cred că pariul e cîştigat. 

O să povestesc o întîmplare amuzantă. Îmi apăruse romanul Fata din casa vagon de puţin timp. O prietenă-cititoare, care locuieşte la Paris, ştiam că-l aşteaptă, aşa că m-am grăbit să ajung la poştă să i-l trimit. Zilele treceau, noi tot comunicam prin e-mail, dar cartea nu mai ajungea la destinaţie. Am verificat adresa de mai multe ori, nu se strecurase nici o greşeală, nu exista nici o explicaţie pentru care cartea să se fi pierdut pe drum. A trecut o lună şi jumătate. Prietena mea a bătut de mai multe ori drumul pînă la oficiul poştal unde îşi primeşte corespondenţa şi s-a interesat dacă acolo lucra vreun român. După ce pierduserăm orice speranţă, a apărut şi plicul cu cartea. Părea citită pe îndelete, mi-a zis că paginile păstrau semnele unei lecturi atente. Un om din lumea asta largă violase corespondenţa şi „subtilizase“, pentru o vreme, cartea mea. A citit-o şi-a dat-o mai departe. Mi-aş fi dorit din suflet să fi scris două rînduri şi să zică dacă i-a plăcut sau nu.  

M-am gîndit de nenumărate ori la exemplarul acela rătăcit într-un oficiu poştal sau, poate, într-un depozit ticsit de colete. La cititorul-necunoscut care m-a făcut să visez la „puterea“ acestei meserii, aşa cum n-au făcut-o niciodată criticii, de exemplu. Cînd mă îndoiesc de ce scriu, pe cititorul acela îl invoc. Gestul lui ilicit mă ajută.  

 

Dat fiind că în Omoară-mă! ai o scenă la limita gerontofiliei, iar în Iubire 13 scrii despre o pasiune gay, în ce măsură crezi că scriitorul şi/sau criticul român au/a depăşit prejudecăţile tematicii erotice? Dan C. Mihăilescu a scris că nu ţi-a terminat de citit cartea, dintr-un motiv pur tematic...

 Habar n-am. Şi, crede-mă, sensibilităţile cititorului „român“ sînt ultimul lucru la care să mă gîndesc. Dacă e ignorant, nevricos, pudibond sau provincial nu e problema mea. Literatura nu a promis niciodată că are efectele unui SPA. Şi nici n-o va face. Ce poate ea să facă însă, dacă e literatură adevărată, indiferent de prejudecăţile de tot felul, e să aducă la suprafaţă lucruri intime din viaţa cititorului. Să-l facă să viseze sau să-l pună pe gînduri.  

 

Articolul lui Dan C. Mihăilescu, în care înşira nişte cărţi, nu era o cronică literară, era un jurnal de senzaţii. Omul nu spunea că Omoară-mă! i-ar fi displăcut pentru că e o carte proastă, ci pentru că subiectul nu era luminos, solar, iar peste el veniseră tot felul de texte ca nişte nori groşi de furtună. Toţi avem perioade mai bune şi mai rele, asta e viaţa. Iar sensibilitatea lezată/ultragiată a unui om e o chestie serioasă pe care o pot înţelege. De-abia finalizat un roman, la ce te mai poţi gîndi acum?  

Niciodată nu mă apuc de scris imediat după ce termin un text. Nu pot, mi-e imposibil. Am nevoie de un timp să plec de acolo. Să mă eliberez. Să respir. Nu mi-am luat vacanţe, deşi mintea mea se bucură de una binemeritată, dar asta nu înseamnă că plec pe o insulă şi sînt complet zen. Din contră, încerc să fac cît mai multe lucruri, cu gîndul că o să-mi prindă bine şi o să ţină departe senzaţia aceea de sfîrşit de lume care mă apucă atunci cînd am pus cu adevărat punct unei cărţi. Sper să-mi reuşească.  

Acum, cînd răspund la aceste întrebări, sînt în redacţia ziarului de la TIFF, la Cluj, care apare zilnic. Sînt 10 zile nebune, de stat zi-noapte în redacţie. E multă oboseală, dar mă amuză. 

 

Apropo de TIFF, astăzi destinul cărţilor de succes pare a fi ecranizarea. Ţi-ar plăcea să fii ecranizată? Te-ar tenta să scrii un scenariu original sau după una dintre cărţile tale? 

Am fost trei ani şi jumătate în redacţia singurei şi ultimei reviste de film şi muzică, Republik. În tot timpul ăsta am văzut filme româneşti, am scris despre ele, am făcut interviuri cu regizorii „noului val“. Ştiu ce-i preocupă. În afară de Cristi Puiu, nu cred ca vreunul să fi ştiut, de exemplu, că scriu şi altceva decît materiale pentru revistă. Filmul e o artă care circulă mult mai mult, expunerea lui la marile festivaluri e imensă. Literatura ţine de o zonă a intimităţii, nu e deloc mondenă, nu poţi să citeşti, să te amuzi sau să te întristezi decît de unul singur. Ca trend, obsesii, iarăşi, cele două arte se despart. 

N-o să mint, de fiecare dată cînd mă duc să văd o ecranizare după o carte care mi-a plăcut foarte tare, am un mare nod în stomac. Mi-e atît de teamă că n-o mai recunosc, încît de multe ori am preferat să nu văd anumite filme. Ţine de noroc ca din cărţi mişto să iasă filme mişto. Ca un regizor să pice pe aceeaşi idee, lume, atmosferă cu un scriitor/o poveste. N-am scris încă un scenariu pentru că n-am avut o idee care să mi se pară bună pentru asta. Dar am citit multe scenarii în ultimii trei ani de cînd sînt în juriul HBO. Şi, încă o dată spun, sînt meserii diferite. O ecranizare poate să ajute o carte, dar poate să-i facă şi rău. Cititorii nu ţi-i poţi alege, dar poţi să-i spui da sau nu unui regizor. N-aş scrie un scenariu după cărţile mele. 

 

 „Cu somnul pisicesc nu te pui“ 

În Bookătăria de texte şi imagini ai scris o povestire pentru copii. Acum există mult mai puţine cărţi pentru copii ai căror autori sînt scriitori de literatură pentru adulţi. Ce-a fost cel mai greu la scrierea povestirii tale? 

Bookătăria de texte şi imagini e un proiect la care ţin foarte mult. Eram atît de legată de cărţile mele din copilărie, încît simţeam nevoia să mi le personalizez, să le desenez în manieră foarte abstractă (n-am avut niciodată talent) şi încă îmi amintesc de o carte cu copertă albastră, cartonată, şi de albina galbenă pe care i-o ataşasem.  

Mi-e teamă că textul meu de acolo, „Samir şi marea“, nu e chiar pentru copii. Dar măcar am încercat, şi asta e important pentru mine. N-a fost uşor, copiii îmi imaginez că sînt nişte cititori greu de îmblînzit. N-au timp de pierdut şi nici prea multă răbdare. Pe ei trebuie să-i cucereşti din prima şi definitiv, ca să vină după tine. Altfel, vor găsi imediat ceva mai interesant de făcut. O să urmeze şi volumul doi al Bookătăriei, iar acolo textele sînt pentru copii şi mai mici... Deci, m-am mai străduit o dată să-l fac cît mai simpatic pe Piran, cel mai tare bucătar de la restaurantul pisicesc care se află în subsolul unei librării.  

 

Ştim că îţi place să călătoreşti; citeşti, scrii sau stai departe de cărţi în călătorii? 

Locurile care mi se lipesc de suflet devin de multe ori „locaţii“ în textele pe care le scriu. Şi mă simt ca şi cînd le-aş revizita. E foarte tonic să trăieşti, de exemplu, aproape un an (în timp ce scrii o parte din carte) pe L’Île Saint-Louis din Paris, aşa cum mi s-a întîmplat cu Omoară-mă!. Nu plec niciodată fără cărţi în bagaj. Întotdeauna îmi iau cu mine mai mult decît pot să citesc. De scris, n-am scris niciodată. De obicei, micile mele vacanţe sînt doar de cîteva zile.  


Ai o pisică, care e relaţia ei cu literatura pe care o scrii? 

Vadú  e o adorabilă pisică „de mare“, nu de bibliotecă. Am luat-o de la o cherhana de lîngă Năvodari pentru că s-a băgat la mine în geantă. Are culoarea ceţii şi pe lăbuţele din faţă are cea mai moale blăniţă din lume. O enervează foarte tare cînd n-o bag în seamă şi atunci vine şi se aşază pe computer şi tot cum vrea ea iese. Iar cu literatura, ce să zic, i se întîmplă să doarmă pe cîte o carte. Cu somnul pisicesc nu te pui. Cînd vine şi o prinde, sînt bune şi textele mele printate. Dacă pentru ea sînt confortabile, mă declar mulţumită. 

 

interviu realizat  de Andra Rotaru şi Marius Chivu