(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 68, ianuarie 2012)


"Cultura îmblînzeşte moravurile", am afirmat acum cîtva timp. Este adevărat? Sub influenţa unui bun prieten, mare cititor, am citit cele două cărţi ale istoricului britanic Simon Sebag Montefiore, Tinereţea lui Stalin (1978-1918) şi Ţarul Roşu (1929-1953), aceasta din urmă în două volume.*

Aşa cum l-au tratat toţi biografii, dar cu argumente extrase din documente recent ivite, Stalin apare în cărţile lui Montefiore ca unul dintre cei mai atroci tirani ai istoriei universale, un adevărat tigru (un fel de Shere Khan - cel din Cărţile Junglei, care ucide din plăcere), un geniu nefast al şireteniei politice, un tip rece, calculat, perfid, suveran în intimidarea adversarilor, un ins care se afundă din ce în ce într-un delir de persecuţie, murind singur, universal detestat. (Singură Valecika, femeia de serviciu, sărută mîna mortului, exclamînd: "A fost omul cel mai bun din cîţi s-au născut vreodată pe lumea asta!")

Ştiam mai de mult că Stalin era un cititor pasionat. La paisprezece ani, micul seminarist din insignifiantul orăşel oset Gori, el, primul alfabetizat dintr-o lungă descendenţă de iobagi (părinţii lui fuseseră liberaţi prin decretul lui Alexandru al Doilea), descoperă Originea speciilor, a lui Darwin, şi se destăinuie colegilor: "Nu există Dumnezeu". Deşi ateu, continuă totuşi studiile de teologie la seminarul universitar din Tbilisi (deja bolşevic, ca mulţi din colegii lui, ucenicii preoţi!). Stalin citeşte, enorm, toată viaţa. Cu o curiozitate nesfîrşită. La şaptezeci de ani trecuţi, mai comandă corespondenţa lui Goethe. De tînăr parcurge literatura rusă şi universală, îl admiră pe Puşkin, ca şi pe Cehov, desigur şi pe Dostoievski (pe care îl ascunde maselor ignorante). Dar îl citeşte şi pe Shakespeare. Într-o viaţă, printre atacuri banditeşti de bănci şi acte de piraterie pe mare, ordonînd şi supraveghind asasinate, ca redactor al Pravdei şi mare pontif al Revoluţiei, apoi ca lider din ce în ce mai incontestabil al tenebrosului Imperiu sovietic, citeşte, citeşte şi adnotează. Nu numai beletristică, dar şi istorie. Desigur, şi literatură politică, Principele lui Machiavelli fiindu-i, fireşte, mentor.

La treizeci de ani, în Transcaucazia, este amantul unei fete din burghezie în vîrstă de şaisprezece ani, bolşevică şi ea. Împreună cu ea citeşte Furtuna lui Shakespeare, comentînd-o ca un profesor de literatură. Şi citeşte, în repetatele exiluri în Siberia, cu o pasiune cvasimaniacală.

Mai tîrziu, stăpînul absolut şi cumplit al URSS urmăreşte mişcarea culturală şi artistică. Este prezent la spectacolele "Bolşoi"-ului, mereu în umbra discretă a aceleiaşi loje. Îi sînt prezentate revistele, este foarte atent la ce se scrie şi cum se scrie. Inventează formula (de nuanţă dadaistă) "Scriitorii sînt ingineri ai sufletului omenesc". Poate fi iertător faţă de poeţi, dar cînd Osip Mandelstam îl atacă direct, îl distruge. (În schimb, îi terorizează şi protejează simultan pe Pasternak şi pe Bulgakov.)

Nimic nu pare să arate că faptul de-a fi citit cu atîta pasiune (în lungile nopţi de veghe, după zile dedicate crimei şi teroarei) ar fi "îmblînzit moravurile" groaznicului Djugaşvili. Nu, cultura nu îmblînzeşte moravurile. Mea culpa, mea maxima culpa. Cultura nu l-a făcut pe Stalin nici mai tolerant, nici măcar mai puţin brutal. Şi totuşi, care este influenţa culturii asupra comportamentului omenesc? Nu mă voi mai grăbi să răspund. Îndrăznesc să formulez o ipoteză: inteligenţa extrage din cultură ceea ce îi convine. Îmi imaginez că, din Regele Lear, Stalin a reţinut că "Dacă nu mai eşti rege, nu mai eşti nimic" şi a preferat să fie monarhul cel mai sîngeros pînă la sfîrşitul sfîrşitului.

______
* Pentru moment netraduse în româneşte.