Am făcut parte din prima generaţie de bursieri „Vasile Pârvan“, a programului guvernamental iniţiat de Marian Papahagi la Academia română din Roma (Accademia di Romania), în calitate de director al instituţiei, din 1998. Am ajuns acolo la două zile după ce el plecase dintre cei vii: dispariţia profesorului Papahagi suspenda toate mişcările anterioare, menite să reîntemeieze „şcoala românească la Roma“, abrogată de regimul comunist. Aterizam, alături de mult mai tinerii mei colegi de bursă, într-o lume grăbită să se reîntoarcă la status quo-ul anterior, să şteargă cît mai repede urmele iniţiativelor acestui intempestiv constructor de instituţii pe model occidental. Bursele noastre nu mai soseau de la Bucureşti, nimeni din cei de acolo nu ne dorea acolo, eram descurajaţi cu tenacitatea picăturii chinezeşti, cădeam în cursele ce ni se întindeau pentru că, adesea, unii din noi se potriveau logicii lor.

 

Fuseseră de-ajuns două zile fără Papahagi pentru ca Accademia să redevină o insulă de „românitate“, în ceea ce are aceasta mai ambiguu, mai nostalgic, mai rezistent, flagrant diferită de lumea de afară, de Cetatea Eternă, de lumea europeană normală – în care ne simţeam la fel de „rătăciţi“ în absenţa profesorului. În chip surprinzător, „Românica noastră“ era mai greu de îndurat, la Roma, decît povara noutăţii – pentru noi – a Romei înseşi. Am ţinut, vreme de doi ani, un jurnal al acestei supravieţuiri, din care reproduc aici cîteva fragmente de început, ca pe o posibilă alegorie a raţiunilor de a fi ale profesorului Papahagi, ca reîntemeietor al şcolii româneşti din Italia.3 februarie 1999, AccRoO zi în care aproape că îmi regăsesc ritmuri. Mă scol devreme şi readorm, apoi, în sfîrşit, am chef de lucru. Fişez eminescologie fascisto-legionară, cu mare interes. Ca de obicei, gîndul meu zboară la altceva decît proiectul pe care, se presupune, îl lucrez. Nervii cu personalul Accademiei încep să fie o obişnuinţă. Haosul bibliotecii de la Accademie, infinit. Sună Z. Şi el m-a căutat fără să îi fiu dată la telefon. Şi lui i s-a spus că nu locuiesc aici. Vorbesc franţuzeşte cu el, reconfortant pe moment. Apoi, îmi dau seama că mă rearuncă în tristeţi vechi. Ce din mine oare nu poate depăşi momentul acela? De ce îmi seamănă cu A? Mă simt eroină, virtuoasă, merituoasă, oare? Fidelă unui trecut care nici n-a fost? Blocată în proiect? Istoricii grupului sînt duşi de directorul adjunct – de-acum de neschimbat, pentru că Papahagi nu mai este... –, de KLF, adică, la Ambasada de la Vatican. Audienţă ratată – sper să fie un bun semn pentru B, dacă B crede în semne. Deşi – a-l jeli pe Papahagi nu înseamnă neapărat a duce grija bursierilor. Shopping frivol: un pulover roşu. Semne bune? Seara – prima lecţie colectivă de italiană. Faptul că sînt mută în limba asta mă agresează enorm. Aş vrea să o pot învăţa dintr-o clipire, aşa cum o înţeleg (fără să îi fi ştiut vreodată regulile). Seara, pic de oboseală, de parcă cine ştie ce aş fi făcut. Bun prilej pentru culpe şi culpabilizări. Nimic nu va fi mai bine, aici. Vreau acasă.4 februarie 1999, AccRoZile în care nu facem mai nimic, în care arta convieţuirii ne amărăşte zilele, iar eu stau şi mă mir cît de dificili sînt oamenii. Iar raporturile cu cei de-aici – staff – mă obosesc ca o trecere prin mlaştini. Villa Borghese e un parc imens, cu loc de alergat cai şi cu loc de alergat cîini, cu alei asfaltate pe care trec maşini nebune, cu ronduri şi statui (majoritatea au nasul rupt). Aleile au un plan destul de ilogic pentru a încuraja scurtături prin iarbă, care rod, ca o pelagră, peisajul. Nu ştiu niciodată care e cel mai scurt drum dintre două puncte, mă rătăcesc în parc, între Accademie şi terasa de deasupra Piezzei di Spagna. Plimbăreţii sînt sau foarte bătrîni, cu o senilitate încremenită, vopsiţi, în haine opulente, privindu-ne dispreţuitori, sau tineri rockeri (mă rog, ce-or fi), în haine de piele, tatuaţi, coafaţi, agresivi (altă rasă), sau carabinieri – păzind liniştea noastră. Villa Medici, închisă pentru renovare, e bandajată în plase de protecţie şi pînzeturi, ca un monument postmodern. În grădină (gardul înalt e bandajat şi el) se ghicesc palmieri şi alte soiuri tropicale de arbori, purtînd fructe necunoscute. La conferinţa lui Zub despre Pârvan, absenţa bursierilor din sală (în rest, doar vreo şase oameni) stîrneşte furia lui KLF, ameninţări, discuţii – tot cu noi, cei prezenţi. Atmosferă idioată, de şcoală generală. Nici el, nici unele din reacţiile grupului nu-mi plac.8 februarie, AccRoDe dimineaţă, la biblioteca Accademiei, pun cărţi la loc (mi s-a dat voie). Mă enervează multe: că – de fapt – toată munca mea ar fi fost evitată dacă de un secol încoace bibliotecarul ar fi pus cărţile la locul lor în raft; că în timp ce eu mă deşelez cu capul în jos, ba sus-jos pe scară, acelaşi bibliotecar şade şi citeşte dintr-o carte nouă, neînregistrată. El citeşte totdeauna cu glas tare, mărunţind grăbit frazele, în pacea, netulburată de vreun alt cititor, a bibliotecii. Mă dor degetele şi-mi crapă pielea pe mîini de praf, mă crucesc de ce amestec de carte bună şi proastă e biblioteca, la amiază renunţ şi mă întorc în pesimismul camerei mele. Ies cu scrisori, dar poşta din Flaminio e închisă după-amiaza. Mă plimb lung şi vesel, spre Ponte Margherita, spre Cola di Rienzo, marile magazine, librării, planuri, un vînt rece care miroase-a mare. Visez că ni se vor aranja problemele cu apartamentul. Visez degeaba, încurajată de aer.9 februarie, marţi, AccRoPloaie şi frig, prima ploaie din Roma. De dimineaţă la dl KLF, alunecuşuri, discuţii vane. De unde ieri promisese un apartament în plus, acum reiese cu totul altceva: va fi cu un apartament mai puţin, bursierii să se restrîngă! Simt că şi pe mine mă paşte o cameră la comun. Clachez interior, nu mai pot, nu mă mai pot gîndi decît la cum mă voi întoarce acasă, cum voi plăti datoriile către minister (deocamdată nu ne-au sosit banii de burse, aş avea mai puţin de plătit), cum voi da dracului tot. Plec la universitate, singurul drum pe care îl ştiu. Şi acolo mă fac bucăţi şi cioburi, sub ochii dnei Valmarin. Clachez. Nu, nu isterizez, nu voiam asta, nu voiam să se vadă, dar nu mai pot. Încă încerc să îmi ţin lacrimile, vorbindu-i. Încercînd să explic, unei perfecte necunoscute pe care o bănuiesc „normală“, şi care aparţine, poate, celor din teapa şi din meseria mea, de ce pot îndura totul (lipsa banilor, apa rece, frigul, foamea), dar nu şi traiul la comun în 10 m2, 24 de ore, tot timpul. Ea capătă, deodată, reflexe de leoaică şi se aruncă pe telefon, sună la Externe, la Bucureşti, nu ştiu, nu mai ştiu. Plec doar cu mesajul că mîine voi vorbi la Externe cu cineva, direct, că mîine va fi mai bine. Mai rău – dacă va fi –, voi pleca. Acasă – salată verde cu macaroane. Gabi mă tunde cu foarfeca de croitorie; mi-e capul greu, norii cad peste oraş, închizînd cerul, lumina, tot.10 februarie, AccRoDe dimineaţă, pe o ploaie care spală tot (şi creierele noastre), cu tramvaiul la Sapienza (băieţii îi zic Săpînţa, ceea ce e semn bun: dacă îi dăm porecle, e a noastră). Telefon la Externe, la S: extrem de amabil, revoltat de ceea ce îi spunem (rapoartele oficiale zic altceva, evident). Da, va rezolva, da, e de partea noastră. Cere un memoriu scris, cu toate cîte le îndurăm de cînd am sosit în Accademie. Ca să rezolve mai bine, mai repede. Plec spre Accademie, cu geanta doldora de cărţi (cîte două volume enorme, de la biblioteca de Romanistică). Cumpărăm umbrele de la bangladeshii muraţi de ploi, tîrguindu-ne bine (pentru că italiana lor e mai proastă decît a noastră, situaţia e cam ca în piesele lui Eugen Ionescu). Toată după-amiaza şi seara ne e ocupată de problema memoriului cerut: cum să scriem despre cum am fost primiţi aici, ce îndurăm şi ce credem că se poate schimba. Dar memoriul nu se va scrie, îmi e tot mai limpede. Grupul crapă la încheieturi, marii revoltaţi de pînă acum devin mari prudenţi şi mari diplomaţi. Eu mă regăsesc în plutonul „criptosecuriştilor“, care vor „să pună mîna pe Accademie“, alături de cei care au solicitat memoriul şi de... oricine altcineva. Viteza cu care ceilalţi au ajuns la astfel de concluzii şi succesul poziţiei lor mă amuţesc definitiv. E mai rău ca într-un film prost. Avertizaţi de nu mai ştiu cine că sîntem probabil ascultaţi, în clădire, discutăm afară, în aerul rece, pe ghizdurile unei fîntîni. E întuneric, discuţia e coşmarescă, iar în jurul grupului nostru foiesc, cu gesturi nebune, prostituaţii Villei Borghese, obişnuiţii locului. Maşini luxoase fîşîie discret pe aleile ude, se opresc, discută preţuri şi aleg produsul dorit. Nu cred că sîntem ascultaţi cu microfoane sau alte drăcii, sînt tot mai convinsă că microfoanele se află în unii din noi. Ceea ce începuse ca o discuţie despre condiţiile proaste de locuit de la Accademie se încheie ca un proces intentabil vînzătorilor de ţară ca... alde domnul ministru, căruia ar trebui să îi cerem demisia de la Externe! Iată un alt motiv pentru care ar trebui să plec de aici, să mă întorc pe planeta mea.11 februarie, AccRoDe dimineaţă la KLF. Marii revoltaţi ar da înapoi din nou, în numele unor... „înalte principii morale“. Totul pare degeaba. Discuţia e neplăcută, iar ştiinţa tipului de a aluneca printre degete, de a fi scîrbavnic şi de a rămîne deasupra noastră – admirabilă. Situaţia cazărilor ajunge în impasul unde voiam noi, totuşi, cînd... surpriză. Totul se rezolvă, întrucît sîntem anunţaţi că familia de diplomaţi care mai ocupa un apartament pleacă, tocmai a primit aprobarea de la Bucureşti ca să se mute în oraş. Memoriul nu se va scrie. Am senzaţia că tot KLF a cîştigat partida. Memoriul nu ar fi fost, fireşte, doar despre problema camerelor noastre. Lucrez prosteşte în bibliotecă, aranjez cărţi nearanjate de veacuri, convinsă că şi asta e degeaba. Afară ninge greu, apos. Prima zăpadă, aici, din ultimii cinci ani. Aştept degeaba poştă. Nu vine nimic. Nimic, nimic. Cei mai „răi“ dintre noi, în ochii conducerii, nu primesc nimic, niciodată. Cerem reinstalarea cutiilor poştale vechi ale clădirii, pe holul din spate, ca să nu mai stea scrisorile aruncate vraişte pe masa de lîngă uşa de la intrare. Nu se poate. Nu este aprobare de la Bucureşti, se spune. Şi apoi, KLF întrebîndu-se, inocent: „Dar cine ar avea ceva de ascuns?“. De ce să vrei să ţi se ascundă scrisorile într-o cutie închisă? Au nu ne cunoaştem, cu toţii? Nu sîntem prieteni...? Mi-e somn. Dar în apartament foşneşte prea multă lume. Seara, plăcută conferinţă a lui C. Ceai la noi. Animale bolnave. M-aş culca, să pot. Pot, în cele din urmă. Picioare umflate, capul greu de fum de ţigară. Casa pute a fum, pătura mea adie a mucegaiuri. Vreau acasă. Nu trebuia să vin aici. Nu trebuia. Papahagi ar fi murit oricum şi ar fi murit tot degeaba. Şi aşa e degeaba.23 februarie, AccRoScris acasă. N-am chef de corespondenţă. M-a pervertit e-mailul, sau nu am linişte interioară? Let’s go out, let’s go shopping, let’s... Conversaţie cu bibliotecarul. Secretara atotputernică observă că, de cînd a murit Papahagi, aici nu mai sună nimeni. O face cu un parapon satisfăcut, totuşi. Dar atunci, ea cu cine stă mereu la telefon? Şi de ce răspunde mai mereu cui ne caută că nu locuim acolo? Pe Viale Regina Margherita se amestecă Roma-ntreagă: reparaţiile pentru Jubileu, biserici noi (anii ’50), biserici vechi, bucăţi din zidul plămîniu al oraşului ca o carne veche, vile Hausmann, vile Mussolini, cuburi de oţel (oxidate, neîngrijite), portocali rupîndu-se sub greutatea fructelor. Ar putea fi bine. Dan şlefuieşte piatră sub geamul meu şi-n capul meu. Citesc Meschonnic. Pixurile noi îmi uşurează scrisul. Evident, despre acces la computerele Accademiei nici nu poate fi vorba, scuza fiind că sînt parolate pentru a păstra secretele diplomatice, ale Ambasadei. Ei cred ce spun?24 februarieAceastă incapacitate de a ţine jurnalul la zi mă îngrijorează. Amarnic. Seara, mă grăbesc să adorm (dar drept e şi că mi-e somn tot timpul) ca şi cum aş fugi de mine, de Roma, de această şedere în Accademie, cu care nu reuşesc să mă obişnuiesc. La Sapienza, la bibliotecă. Dăm şi luăm cărţi, în viteză. În general, biblioteca e dificil de consultat, parcă ai avea două mîini stîngi. E straniu sentimentul că totul se petrece aşa fiindcă bibliotecarii nu te cred. Nu poţi căuta o carte decît pe computer (deşi rafturile cu uşi de sticlă sînt acolo, de faţă), faci o fişă de împrumut la sală (deşi ştii că vrei să o iei acasă – de unde ştii? Dacă nu-ţi trebuie? Sîntem îndemnaţi să verificăm mai întîi) – nu mai mult de trei fişe deodată – şi apoi aştepţi cartea cerută… Bibliotecarii-studenţi uită că au plecat să ţi-o caute, se opresc la poveşti, uită cum arată persoana căreia trebuiau să i-o aducă, strigă şi întreabă din spatele ghişeului... Finalmente, o ai. Faci o altă fişă care spune că o iei acasă. Ţi-o demagnetizează. O iei. Între timp, vor fi constatat că tessera ta galbenă (pe care doar ei o ating) nu-i la loc, că nu-i deloc acolo. Şi te vor asigura că nu-i nimic, că o vor găsi ei şi îi vor ataşa fişa cărţii împrumutate de tine. E soare şi e bine. Ne întoarcem pe jos, prin Piazza Bologna, unde dna Valmarin îmi zisese că-s zarzavaturile mai ieftine, dar unde nu găsim nimic, pentru că pieţele lor se închid la amiază. Zi de somn bolnav şi de depresii.(Ioana Bot este critic literar, conferenţiar la Faculatea de Litere din Cluj)