(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 84, mai 2013)

Romancierul şi eseistul francez Pascal Bruckner (n. 1948) a fost profesor invitat al universităţii californiene San Diego (1986-1995), profesor la Institutul de Studii politice din Paris (1990-1994), colaborator al cotidianului Le Nouvel Observateur şi, în prezent, colaborează la ziarul Le Monde. Figură-cheie a intelectualităţii pariziene, acest "filozof al actualităţii" (a scris eseurile Mizeria prosperităţii, Euforia perpetuă, Noua dezordine amoroasă) este cunoscut în România mai ales prin romanele sale: Iubirea faţă de aproapele, Hoţii de frumuseţe (Premiul Renaudot, 1997), Luni de fiere, Căpcăunii anonimi, Palatul chelfănelii, Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, Copilul divin. Cel mai recent roman al său, Casa Îngerilor (2013), a fost tradus în limba română la Editura Trei şi a fost lansat, de curînd, şi la Bucureşti.

Cînd ştim că urmează să apară o nouă carte semnată Pascal Bruckner, ne aşteptăm la o carte despre dragoste şi erotism, însă în cazul celui mai recent roman al dumneavoastră, Casa Îngerilor, avem de-a face mai degrabă cu un roman social despre sărăcia lucie, despre decădere, despre vagabonzi... De ce aţi ales această temă?
Pentru că m-a obsedat întotdeauna şi pentru că este o temă de actualitate în Franţa zilelor noastre. Casa Îngerilor este însă mai degrabă un thriller decît un roman social - un thriller plasat în mediile defavorizate. Într-adevăr, am schimbat tema, de data asta, n-am mai scris un roman erotic, ci, dimpotrivă, romanul unui criminal obsedat de sărăcie.

Sau al unui criminal obsedat de curăţenie. Este aventura unui tînăr de 30 de ani care nu ştie prea bine ce face, dacă vrea să ucidă sau să salveze vagabonzii... El îi ucide, dar uneori îi şi salvează... decăzînd tot mai mult, pe zi ce trece. Spuneaţi că aţi avut o obsesie pentru această temă?
Aşa este. Am avut în familie cazuri în care oameni obişnuiţi au ajuns vagabonzi. Peisajul social din Franţa este el însuşi în curs de schimbare, din cauza crizei, a şomajului, aşa încît sînt tot mai mulţi oameni fără adăpost, în Paris şi în marile oraşe, iar acea realitate care înainte era pentru francezi doar o amintire din secolul al XVIII-lea, din romanele lui Victor Hugo sau Dickens... a redevenit de actualitate. Din păcate, problemele sociale nu sînt doar teme exotice, ci griji zilnice. Am vrut să dau acestor aspecte un aer romanesc, iar povestea începe în ziua în care eroul meu - un agent imobiliar de 30 de ani - ratează o vînzare avantajoasă, pentru că doi beţivi vomită pe pantofii unuia dintre posibilii săi clienţi. De furie, agentul nostru îl cotonogeşte pe unul din beţivi, pînă cînd acesta rămîne lat pe trotuarul parizian, în timp ce protagonistul are un fel de revelaţie: întrevede o modalitate de a scăpa de mizerie, ucigîndu-i pe cei care se află pe cea mai joasă treaptă a degradării şi sărăciei.

Milă, ură, caritate

Cum a fost primită cartea în Franţa? A fost lansată abia de cîteva luni, în ianuarie. Faptul că vorbiţi atît de deschis despre lumea cerşetorilor a fost primit pozitiv sau din contră?
Cartea a fost primită foarte bine. Mă aşteptam la o reacţie violentă din partea presei. Cred că oamenii au fost chiar uşuraţi că nu eram un scriitor care să vorbească despre sărăcie în termeni de compasiune - acei oameni care nu au noroc, bieţii de ei etc. -, deoarece se presupune că faţă de cerşetori sîntem plini de sentimente pozitive, ci mai degrabă în termeni de respingere, de distanţă. Prin acest roman, am vrut să arăt că parizienii nutresc un sentiment amestecat, de milă şi de ură. Mă aşteptam ca romanul meu să fie primit de un public mai îndîrjit. Dimpotrivă, am avut surpriza să constat că cititorii se recunosc în această descriere a reacţiei în faţa cerşetorilor. E ceva înfricoşător în prezenţa acelor oameni care zac pe trotuar sau se ghemuiesc în cutii de carton. Pe scurt, cartea a fost bine, chiar foarte bine primită de public.

În romanul dvs. au loc şi cîteva scene destul de atroce. Nu vreau să povestim romanul, însă aş dori să cităm cîteva fraze din carte şi să le comentăm. La un moment dat, afirmaţi că nu săracul are nevoie de un binefăcător, ci viceversa. Nefericirea celui dintîi îl linişteşte pe cel din urmă. Despre asta vorbeaţi mai devreme, cînd spuneaţi că romanul s-a bucurat de o primire favorabilă deoarece cititorii şi-au recunoscut atitudinile?
Exact! Acolo unde există sărăcie, apar automat şi binefăcătorii dornici să facă binele, mai ales că cea mai recentă imagine a acestui concept este Papa Francisc, noul pontif înscăunat la Roma, care nu conteneşte să spele picioarele prizonierilor, ale săracilor, ale oricui. Genul acesta de caritate ostentativă îşi face locul într-o mulţime de asociaţii unde se caută mai degrabă sărăcia decît săracii, unde s-ar vrea ca cei defavorizaţi să rămînă în acea stare, pentru a avea nevoie de caritate.

Este cinic!
Da, dar aşa este... e cinic şi, mai mult, această atitudine a fost denunţată dintotdeauna în sînul Bisericii creştine: caritatea care, de fapt, îi face mai mare plăcere binefăcătorului, decît celor care au nevoie de ea. Ăsta este riscul cînd lucrezi în domeniul asociaţiilor umanitare. Eu am lucrat timp de cinci ani în acest domeniu şi ştiu că există o asemenea tendinţă...

...de a-ţi dori ca starea celor năpăstuiţi să continue.
Exact, de a-ţi dori să continue, pentru a-ţi permite ţie să dai de pomană, să mergi să-i ajuţi pe cei săraci. În secolul al XIX-lea, existau deja acele dames patronesses care făceau opere de caritate şi conduceau parohiile. Ele dăruiau îmbrăcăminte celor nevoiaşi etc. Există însă o diferenţă între caritate, pe de o parte, şi politica socială, pe de altă parte. Politica socială îşi propune să-i scoată pe săraci din condiţia lor, în vreme ce caritatea îi menţine, cel mai adesea, în acea stare.

La un moment dat, spuneţi că problema celor bogaţi este că sînt simpatici, de aceea au norocul că oamenii sînt înclinaţi să-i iubească.
Este adevărat.

Avem, deci, pe de o parte, săracii care sînt respinşi, iar pe de alta, bogaţii care sînt iubiţi.
Lucrurile spuse în acest mod scandalizează, dar eu consider că bogaţii arată restului populaţiei o cale ascendentă de ieşire din mizerie, ei îi arată că există şi o altfel de existenţă decît cea condusă de nevoie, de necesităţi, de calcularea cotidiană a banilor care lipsesc. Vezi, Doamne, aceasta nu este concepţia francezilor, căci lor nu le plac banii... În realitate, le plac la fel de mult ca oricui altcuiva. Cred că am putea avea o imagine mai pozitivă despre bogăţie, dacă fiecare generaţie ar avea posibilitatea de a se îmbogăţi. Cum această posibilitate este restricţionată, bogaţii nu sînt altceva decît simbolul exploatării şi al aroganţei, aşa că îi urîm.

Această posibilitate de îmbogăţire este deschisă sau închisă, în Franţa zilelor noastre?
Din păcate, este închisă, ceea ce explică de ce generaţia tînără din Franţa pleacă masiv în străinătate. Cei bogaţi recurg la expatriere din motive fiscale, fenomen care a existat dintotdeauna; acum însă, mai există şi expatrierea "creierelor", toţi acei cercetători şi absolvenţi care emigrează în Statele Unite, Brazilia, Australia, China, India. Acest fenomen este cel mai îngrijorător, pentru că e vorba despre oameni inteligenţi, cu o pregătire profesională extrem de solidă, care merg să-şi dezvolte cariera în altă parte decît în Franţa. Emigrarea tinerilor este un lucru foarte dăunător pentru o ţară.

Şi România se confruntă cu aceeaşi problemă, gîndiţi-vă că trei milioane de români lucrează în alte state.
Aşa este. În prezent, peste 500.000 de francezi pleacă în străinătate. E ca şi cum materia cenuşie ar părăsi Hexagonul - şi nu ştiu dacă vreunul dintre ei se va mai întoarce vreodată. Ăsta e cel mai îngrijorător aspect.

Romanul povesteşte partea inavuabilă a fiinţei omeneşti

Să revenim la roman. Protagonistul dvs. îi detestă, în diferite grade, pe vagabonzi, cu excepţia unei singure categorii: romii. Scrieţi, la un moment dat, că personajul este destul de fascinat de romi, o etnie unde cerşesc toţi membrii familiei, de la bunic pînă la cei mai mici copii. În cartea dvs., apare chiar un personaj destul de important care provine dintr-un sat din România, Bărbuleşti; este vorba de o tînără ţigancă numită Maria Callas. Care este motivaţia acestui pasaj? Faptul că romii sînt atît de prezenţi pe străzile din Paris?
Da, sînt prezenţi peste tot. Sînt nişte cerşetori care stau sprijiniţi chiar de blocul în care locuiesc. Îi văd zilnic, stau de vorbă cu ei, le dau cîţiva bănuţi, din cînd în cînd. Stau acolo de ani buni. Personajul meu şi-a propus să cureţe străzile Parisului de cei aflaţi în cele mai degradante stări ale mizeriei, cei irecuperabili. Or, el observă că cerşetoria din Paris înseamnă o societate cu mai multe niveluri ierarhice. Cei care sînt pierduţi sînt cei singuri, aceia care nu mai au nici o speranţă să iasă din acea stare, cei aflaţi într-o stare de decădere fizică şi morală completă şi care, în plus, sînt şi distruşi de alcool. Spre deosebire de aceştia, protagonistul îi admiră pe romii din Franţa, proveniţi din România, Bulgaria, Bosnia sau Serbia, deoarece sînt foarte bine organizaţi. Ierarhiile funcţionează, toată lumea munceşte, pînă şi bebeluşii, şi bunicuţele, şi infirmii, şi adulţii. Eroul romanului îşi spune: foarte bine, cîtă vreme eşti organizat înseamnă că nu eşti pierdut. În acea comunitate, există un şef, un "caporal" care strînge banii de la toţi. Protagonistul îşi spune: "Nu mă deranjează că procedează aşa. Eu am de lucru în altă parte." Personajul meu e un psihopat, un nebun, numai că este un gen de nebun care chiar există la Paris. Am făcut eu însumi o serie de anchete, pe această temă, şi am aflat că există oameni care îi omoară pe vagabonzi, fie din dezgust, fie din amuzament sau din furie. Cea mai mare teamă a vagabonzilor din Paris este să nu întîlnească, într-o bună zi, un astfel de individ sau o bandă organizată care să se amuze aruncîndu-i în Sena. Asta a existat dintotdeauna. Tocmai de aceea consider că un roman îţi permite să scoţi în evidenţă acea parte a fiinţei umane pe care nu îndrăzneşte nimeni s-o mărturisească. Această latură ascunsă nu ar ieşi niciodată la iveală într-un eseu filozofic sau politic.

Protagonistul romanului dvs. vrea să-i ucidă pe vagabonzii irecuperabili, însă nu prea reuşeşte, nu-i prea iese şi, în cele din urmă, ajunge chiar el să decadă. De ce?
Acest roman, ca de altfel toate romanele mele, se bazează pe o inversare. Aici surprind trecerea de la poziţia de călău la poziţia de victimă. Am utilizat acelaşi procedeu referitor la viaţa de cuplu, unde această inversare de roluri este frecventă. Dar, în Casa Îngerilor, personajul îşi dă seama, după cîteva luni, că nu-i chiar atît de uşor să omori un om, chiar dacă e murdar şi respingător, tocmai pentru că este o fiinţă umană. Aşa se face că, încet-încet, aceste idei vor lua amploare în mintea sa, iar el se va transforma, la rîndul său, în obiectul repulsiei celorlalţi. Va înceta să se mai spele, el care înainte era atît de curat; va începe să lucreze doar din cînd în cînd; treptat, ceea ce îl dezgusta înainte ajunge să i se pară normal. Ideea care m-a fascinat, în timp ce scriam cartea, a fost tocmai această tentaţie a decăderii. Mulţi oameni au tentaţia asta. Vine un moment cînd se simt atît de copleşiţi de griji, de probleme, încît aproape se prăbuşesc, cad în depresie şi apoi, dintr-odată, nu se mai îngrijesc de propria persoană. În marile oraşe, există întotdeauna un ultim azil posibil pentru cei învinşi, şi anume strada. Strada care îi primeşte pe toţi aceia pe care nimeni nu-i vrea altundeva. Dacă vreţi, există două mari personaje în marile noastre societăţi democratice - arivistul, Rastignac, acela care aspiră la un statut superior, acela care a pornit de jos şi reuşeşte, devenind obiectul admiraţiei tuturor, şi tipul opus, cel care face drumul invers, acela care decade, vagabondul, cel care este pierdut în viziunea tuturor. Societăţile noastre, ale meritului şi legalităţii democratice, sînt prizoniere între aceste două extreme: omul fericit, care reuşeşte şi se îmbogăţeşte, şi omul care pierde tot.

Antonin este eroul care pierde totul. Un alt personaj bine conturat din romanul dvs., Isolde de Hauteluce, care conduce o organizaţie menită să-i salveze pe cei săraci, este o femeie cu o personalitate extrem de puternică şi foarte frumoasă. Frumuseţea unei femei de 40 de ani. Vorbiţi în carte despre frumuseţea ezitantă a maturităţii, care se estompează şi reapare în funcţie de ora din zi. O conturaţi ca pe o femeie foarte frumoasă, foarte dinamică, frecventează atît oamenii obişnuiţi, cît şi pe cei săraci, într-un cuvînt are un caracter foarte puternic - asta ca să nu folosim un alt cuvînt decît cel ales de Antonin. Aţi afirmat că personaje de genul lui Antonin există în realitate, dar aţi cunoscut deja pe cineva care v-a inspirat personajul Isolde de Hauteluce? Poate cineva mai puţin psihopat...
Da, sigur că da. Acest personaj mi-a fost inspirat de o tînără pe care o cunosc, o elveţiancă pe care o ştiu de cînd era mică şi care era un fel de Passionaria a sărăciei lucii, care a fost în pelerinaj la Maica Tereza, a fost în Africa, a fost şi la Leon, în Liberia; a fost rănită şi s-a aflat la un pas de moarte, de mai multe ori; avea un apetit puţin ciudat pentru situaţiile cele mai periculoase, pentru oamenii cei mai distruşi de soartă. Ea mi-a servit drept punct de plecare, dar apoi am reinventat complet personajul. Această femeie provine din înalta burghezie, este o aristocrată, familia ei avînd mai degrabă înclinaţii către extrema dreaptă. Unii membri ai familiei ei au fost colaboratori în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, alţii s-au stabilit în America Latină, în Argentina, pentru a scăpa de justiţia franceză, iar ea, ca o plată pentru originile sale familiale, s-a orientat către extrema stîngă şi, cum este o catolică extrem de credincioasă, s-a pus în întregime în serviciul celor mai defavorizaţi. Acest personaj a înfiinţat "Casa Îngerilor", lăcaş care dă şi titlul romanului, şi îşi dedică viaţa recuperării oamenilor pierduţi, pe care îi îngrijeşte, îi spală şi încearcă să-i reintroducă în societate - totul cu o pasiune şi o dedicare ce-l fascinează pe eroul meu Antonin, în asemenea măsură, încît, la un moment dat, este gata să facă trecerea radicală către bunătate. Îşi spune că, la urma urmei, a face bine este poate o vocaţie mai interesantă decît a-i ucide prosteşte pe oamenii cei mai nefericiţi. Această femeie va marca cea de-a doua parte a romanului.

Se publică mai mult decît se poate citi

Spuneaţi undeva că viitorul căsătoriei le va fi rezervat celor puţini şi fericiţi. Acesta să fie oare şi viitorul romanului? Unii afirmă că romanul este pe cale de dispariţie.
Scriitorul american Philip Roth spune că în Statele Unite vor ajunge să existe tot atît de mulţi cititori de romane cît există cititori de poezie în limba latină. Nu, romanul este în plină proliferare, aş putea spune chiar canceroasă. Toată lumea scrie romane, de la portarul blocului pînă la preşedintele republicii, romanul se practică pe scară la fel de largă ca jurnalismul. Şi eu sînt editor în Franţa. Se publică 16.000 de manuscrise pe an, adică mai mult decît poate citi un bărbat sau o femeie într-o viaţă! Situaţia actuală este însă îngrijorătoare, deoarece există tot mai mulţi autori şi din ce în ce mai puţini cititori. Într-adevăr, se publică tot mai multe cărţi pentru un public cititor tot mai redus, care este atras mai degrabă de ecran, de revoluţia digitală. Este o situaţie neliniştitoare, iar soluţia (nu ştiu dacă există o soluţie) este să păstrăm lectura din şcoală, lectura clasicilor, lectura obligatorie cel puţin pînă la bacalaureat. Acum cîteva săptămîni, mergeam cu metroul prin Paris şi m-am aşezat lîngă o tînără de culoare, foarte drăguţă, de altfel, care citea de pe o tabletă Kindle. Citea Les Rougon-Macquart de Zola. Am fost atît de surprins, încît am întrebat-o cu ce se ocupă. Scria o teză despre Zola. Spunea că Zola este autorul ei preferat şi că voia să devină profesoară de literatură. I-am zis că, atîta vreme cît în Franţa sau în alte ţări vor exista tinere ca ea, care apreciază literatura şi citesc Zola în metrou, chiar şi pe tabletă, care vor să-şi petreacă viaţa predînd arta romanului, cred că ne putem păstra speranţa. Poate că, într-adevăr, cărţile se vor compacta, dar nu cred că vor dispărea vreodată, fiindcă, după oarecare vreme, cultura digitală, tot acest univers al Facebook-ului, tweet-urile, mesajele rapide, care sînt folosite şi ne invadează zilnic, vor atinge anumite limite, iar dialogul tăcut dintre cititor şi pagina scrisă rămîne totuşi un mare moment de civilizaţie la care nu putem renunţa, decît poate dacă intrăm într-o criză profundă.

Înseamnă că aveţi cont pe Facebook sau pe Twitter?
Nu, nu, nici vorbă. Sînt deja suficient de solicitat şi nici nu mai am 20 de ani. Grija mea este să mă apăr, nu să mă expun în permanenţă pe bloguri...

Bernard Pivot are conturi pe aceste reţele. Este tweet...
Da, Bernard Pivot este foarte tweet, poate că într-o bună zi o să ajung şi eu ca el. El este membru al Academiei Goncourt, dar se amuză. Bernard Pivot este un jucăuş. Fiecare îşi găseşte felul în care se expune. De fapt, ce mă interesează pe mine este să mă apăr pentru a putea lucra, scrie. Mă pasionează toate aceste instrumente, telefoanele mobile, dar în doze moderate, pentru că altfel eşti violat în permanenţă de solicitările din afară.

Scrieţi şi ca să-i întîlniţi pe cititori? Iată că vă aflaţi în România pentru a vă lansa acest nou roman, Casa Îngerilor. Cum se desfăşoară întîlnirile cu cititorii? România este o ţară din Europa de Est. Cred că sînteţi cel mai iubit şi mai citit scriitor francez.
Din fericire, întîlnirile se desfăşoară foarte frumos. Aproape că ţine de miracol, pentru că în România sînt primit mai călduros decît oriunde altundeva în lume. În această ţară există un entuziasm, o căldură pe care nu le-am mai întîlnit nicăieri, oricum nu în acest mod. Întîlnirile mele cu cititorii români se petrec foarte bine, sînt foarte plăcute. De multe ori, am sentimentul că este o neînţelegere. Nu se ştie niciodată de ce sîntem atît de iubiţi sau de ce nu sîntem iubiţi. Sînt ordini ale lucrurilor care ţin de mister, dar le accept, mai ales dacă sînt manifestări de dragoste - sigur că sînt foarte plăcute, iar întîlnirile cu cititorii români sînt întotdeauna foarte bogate, foarte pasionante. Dialogurile cu ei din librării sau din sălile unde se organizează conferinţe arată că acele locuri sînt frecventate de oameni cultivaţi, care pun întrebări foarte pertinente. Pentru mine, este întotdeauna o plăcere să revin în România şi sper ca acest miracol să se petreacă de fiecare dată, ca înmulţirea pîinilor din Evanghelie. Trebuie să spun, sînt foate uimit şi foarte recunoscător pentru primirea de care am parte aici. Prima oară am venit în România în ianuarie sau februarie 1990, după căderea lui Ceauşescu. Am sosit cu un avion rezervat de librăria FNAC pentru a le distribui românilor 2 sau 3 milioane de cărţi. Am cunoscut atunci o ţară tetanizată de spaimă, oamenii nu îndrăzneau să te privească în ochi, sărăcia domnea peste tot, dar era la vremea aceea o generaţie de tineri care aveau o singură dorinţă: să se unească cu lumea liberă, cu celelalte ţări. România de astăzi dovedeşte o schimbare fundamentală, progresele către libertate şi prosperitate pe care le-aţi făcut sînt uimitoare. Aceste lucruri sînt foarte încurajatoare. Iar faptul că francezii sau românii pleacă în străinătate este trist, dar, în acelaşi timp, e şi o modalitate de a lărgi graniţele spiritului.

interviu realizat de Luca Niculescu pentru Digi TV

traducere de Iulia Negru