Lui Vasile îi era tot timpul frig, îi era frig de felul lui, dar şi pentru că voia să fie domn. Lepădase cojocul cînd deschiseseră prăvălia de lîngă Casa Apelor şi-şi luase haine nemţeşti, pantaloni pe picior, ceas şi pălărie. Cînd venea dimineaţa să adune lucrătorii, îi vîjîia vîntul prin hăinuţa de lînă şi îi îngheţau tălpile în ghetele subţiri de năbuc. Mai tîrziu, în taxiduri, de unde-i scria Radei, învăţase să-şi pună un cojocel scurt sub haină, dar degeaba, că frigul îi intrase deja în oase. Din pricina frigului care nu l-a părăsit niciodată şi care-o obliga pe Rada să facă focul cu două ore înainte de a ajunge el în Gabroveni, Vasile n-a simţit nimic tot drumul pînă în Crimeea. Îi era frig cînd a plecat cu băiatu' din Uliţa Desfundată, unde aducea ţigăncile noaptea, la măscări - doară o simţi şi el ceva - şi frig i-a fost cînd soarele începu să ardă coviltirele chervanelor, să dea iarba şi floricelele prin zăpada topită, să se ridice miros de brînză moale şi încinsă, apoi de carne ţinută la uscat, iar cînd mai aveau puţin de mers pînă la Sevastopol, duhoare de stîrv. Gheţăria adunată de Costache se topise din prima săptămînă, dar ăla micu' crezuse că se face la loc: se obişnuise cu vorba grea a Bucătarului şi-l credea în stare să îngheţe din vorbe mîncarea încălzită. Cînd s-au oprit, de ziua ursului, într-un sat din apropierea frontului dinspre care se auzeau bubuituri răzleţe şi nechezat de cai, mîncarea în care Vasile Capşa băgase aproape toţi banii prăvăliei era verde ca smaraldul, putrezită şi numai bună de îngropat în pămîntul moale, noroios, prin care dăduse bine firul ierbii. Costache, cu agerimea lui lipsită de mîndrie, înţelese că ăsta era sfîrşitul şi începu să golească carele împreună cu bicigaşul tocmit la Bucureşti. Apucaseră să golească primele putini şi cutiile rotunde în care nimeni nu ştia ce se află, cînd Vasile le porunci să încarce la loc tot ce scoseseră, chiar dacă puţea greţos a mort, de urlau cîinii după ei şi plecară înspre locul de unde răsunau tunurile. Cînd pămîntul începu să li se scurgă de sub picioare şi văzură marea, se opriră cam miraţi că nimeni nu-i întrebase pînă atunci de sănătate, iar Vasile scăpără două pietre vinete pe care le ţinuse în mîna stîngă, de la plecare, şi-n somn, şi puse foc la cele două care încărcate cu brînză, pastramă, carne de porc prost afumată şi cîteva cutii rotunde care se lipiseră una de cealaltă. Se îndepărtă singur, fără să zică nimic şi fără să asculte blestemele bicigaşului plătit la plecare sau vaietele lui Costache. Poate dacă ar fi rămas lîngă carele în care se aflau aproape toţi banii prăvăliei, de-acum bună de închis, s-ar fi încălzit şi el odată pentru totdeauna.
Trei zile şi trei nopţi trebuie să fi mers după ce plecaseră din Bucureşti, în plină iarnă şi pînă începuse să se încălzească, de parcă era de 10 mai... (îi povestea Maria Maiei care transcria povestea inovînd). Se încălzise de ieşeau oamenii cu vitele la păscut, oricine ar fi înţeles ce se întîmpla, doar Capşa o ţinuse pe-a lui, că voia să fie negustor mai mult decît bucătar, dar asta nu i-a ieşit pînă la capăt; el ştia că e bucătar din naştere, că poate potrivi mîncarea ca nimeni altcineva în Bucureşti, iar la cofeturi ar putea fi primul, dar nu voia să fie numai cofetar, pentru că ştia şi el, cum ştiau şi alţii, că nasul subţire şi gustul de mii de ori mai ascuţit decît cel obişnuit la machidoni erau moştenite de la maică-sa, Ana. Nu-i era la îndemînă - încheia Maria, cu glasul mai subţire ca niciodată - să fie ca o femeie, chiar dacă femeia cu pricina fusese cea mai minunată femeie din familia lor (minunată însemna, în limbajul Mariei, sensibilă la minuni, deschisă la micile miracole din jur). Vasile semăna bine cu Ana Vasiliu, cea de-a doua nevastă a tatălui său. Era înalt şi subţire, cu ochi albaştri, apoşi şi zîmbitori din formă, cu trăsături prea fine peste care îşi trăsese nişte favoriţi stufoşi şi, mai tîrziu, o barbă moale. Atunci însă - în seara aia de primăvară porcească ce-i împărţise viaţa în două, deşi nu avea încă 30 de ani şi urma să trăiască încă mult şi bine -, atunci, la Sevastopol, Vasile avea încă faţa fină şi părul ondulat al maică-sii dat pe spate şi după urechi, iar degetele fine, terminate cu unghii bombate, sidefii păreau date cu lac. Nu purta redingota cu două rînduri de nasturi care avea să-l facă inconfundabil în lungile sale taxiduri, şi nici levaliera îngustă cu picăţele care n-avea nimic în comun cu celelalte haine ale sale. Dar chiar aşa cum era, în pantalonii aspri de postav gros şi cu cojocelul scurt de acasă, Vasile tot părea o fată deghizată căreia nenorocirea nu-i putuse stinge zîmbetul din ochi.
A stat pe dealul de lîngă Sevastopol privind cele două chervane cum ard cu flăcări înalte, iar apoi o iau încet la vale hurducîndu-se şi împrăştiindu-se, proptindu-se într-un pom şi pîrîind ca pocnitorile de la bîlci. Făcuse o prostie - zîmbi Maria, oprindu-se în mijlocul bucătăriei sale din cartierul Dacia, sprijinită cu mîna dreaptă pe masa unde aşteptau 12 borcane proaspăt spălate, încinse la cuptor, iar cu degetul mare de la mîna stîngă înfipt în deschizătura şorţului, luînd astfel, prin simpatie nemărturisită, poziţia lui Vasile Capşa din cel mai cunoscut portret al său. O prostie - ca întotdeauna cînd se lăsa în voia încăpăţînării şi a voinţei de a fi altceva decît era. El ştia ce se întîmpla de cîte ori rătăcea drumul, fiindcă toate simţurile lui o luau razna, de îndată ce le lua de la treaba lor: limba - să guste şi să corecteze, mirosul - să adauge şi să concentreze, auzul - să oprească clocotul şi să răcească crema, pipăitul - să ajusteze şi să încerce contururile. Cînd nu voia să fie altul, simţurile lui Vasile, ascuţite pînă la perfecţiune alături de Nineka (aşa o numea pe maică-sa, Ana), pe care o iubea mai mult decît se iubeşte o mamă la 30 de ani, îl făceau cel mai fin cofetar din Bucureşti. Dar el voia să fie şi bărbat, şi atunci pleca la război, să vîndă bucate, aşa cum va pleca apoi, o viaţă, în taxidurile lui aventuroase care l-au dus, cu timpul, aproape de pragul nesimţirii. Căci de cîte ori pleca în călătorie, cu treburi neguţătoreşti, Vasile era lipsit de toate cele cinci simţuri care făceau din el - atunci cînd se oprea într-o bucătărie - un geniu al gustului. Cînd umbla prin toată lumea, era ca un actor ce făcea pe neguţătorul. Pe unde umbla, nu vedea, nu auzea, nu mirosea, nu pipăia şi mai ales nu simţea nici un gust. Ceea ce i se întîmplase pe dealurile Crimeii, la 28 de ani, a fost un semn suficient de clar şi de neaşteptat ca să-şi priceapă soarta, poate o fi şi înţeles-o - ofta Maria, turnînd lichidul sîngeriu în borcanele sticlind fierbinţi -, aşa cum o fi înţeles şi semnul din noaptea de sabat, cînd, în Uliţa Desfundată, ţiganca mică jucase o noapte deasupra lui, fără să-i facă să tresară vreun mădular.
Norocul lui, pînă la urmă, a fost că vremea a continuat să se încălzească şi după arderea chervanelor, altfel cel mai frumos şi mai trist dintre fiii lui Costache Cojocarul ar fi îngheţat cu siguranţă, bătut de vînturile Crimeii şi de golul pe care-l simţea mărindu-se cu fiecare pas în coşul pieptului. Mergea fără ţintă, aşteptînd bezmetic să-l oprească ruşii sau turcii sau englejii şi să-l execute ca iscoadă. Cu francejii s-ar fi înţeles, că învăţase cîteva vorbe franţuzeşti de la Nineka. Ar fi putut spune că e corespondent pentru Universul, îşi aminti de unul care plecase de cîteva luni şi nu se întorsese încă şi nici nu trimisese vreo corespondenţă de război. Spre seară (povestea Maria tot schimbînd, de la an la an, intervalul între arderea chervanelor şi ieşirea la lumină) ajunse la marginea Sevastopolului. Părea, deşi îi crescuse barba, o nevastă de marinar deghizată, cu smoace de păr lipite de faţă, cu gîtul subţire şi delicat, cu ochi albaştri, privind aiurea în zare, spre Muntele Iapun. Costache îl ajunse din urmă înainte de a apărea în depărtare casele albe ale oraşului, cu obloanele închise bine, intrări mascate şi geamuri sparte, dar nu schimbară nici o vorbă, deşi amîndoi aflaseră deja, pe căi diferite, că vasul Konstantin se afla în port şi urma să plece spre Varna. De la Varna la Bucureşti puteau s-o ia pe jos, ofta Maria prăvălindu-se pe un scaun, ca şi cum ar fi obosit-o drumul celor doi şi nu le-ar mai fi dat nici o şansă să-l continue, după o zi şi-o noapte de mers.
Vasile se opri de cum intră pe prima uliţă şi îi ceru unui ţăran o cană de sbiten cald. Costache se aşeză la cîţiva paşi aşteptînd reluarea marşului, dar Vasile îl strigă, îi luă şi lui o cană de băutură, se aşezară amîndoi pe treptele din faţa clădirii mari de peste drum de unde ieşeau militari şi ţărani cu tărgi sau tîrîndu-şi cîrjele. Era vreun spital de campanie - credea Maria -, dinăuntru se auzeau vaiete şi scrîşnituri de fiare şi ieşea un miros de carne şi sînge, pîrlitură şi putregai, pe care nici unul dintre ei nu-l mai simţise vreodată. Au băut sbitenul prea dulce, dar bine aromat, iar cînd să se ridice şi s-o ia din nou la pas în căutarea vasului Kistentin, cum ziceau marinarii, fu cît pe-aci să fie răsturnaţi de o furgonetă care aducea răniţi. Fusese prăpăd la Iazonovskaia, îi auzi Vasile pe cazaci, apoi o luară încet spre port, mai zgribuliţi ca înainte şi fără să audă nici unul bubuiturile canonadei dinspre cartierul Severnaia. Norocul lui era tot cu Costache; altfel, cu faţa sa spînă şi ochii goi, ruşii l-ar fi confundat sigur cu un englez fugit. Pentru el, atunci a fost sfîrşitul lumii - încheie Maria, pe un ton epopeic -, atunci a priceput că nu poate face mare lucru prin el însuşi, că are nevoie de ajutor, iar ajutorul vine mai rar din jur şi cel mai adesea de sus, din cerul plumburiu şi opac de deasupra Sevastopolului prin care burniţa, în toiul iernii, fără oprire. Intrară, cu puţin înainte de a ajunge în port, într-o cîrciumă. Aproape toate mesele erau ocupate, deşi de mîncat nu mîncau decît doi marinari lîngă intrare, în rest, beau cu toţii un vin acrişor, pe care îl încercară şi ei doi imediat cum se aşezară în aşteptarea cotletelor cu mazăre. Vasile se prăpădi de rîs auzind cum îşi numea birtaşul poşirca rozulie de pe dealurile Crimeei: bordo. Ăştia n-au băut neam de neamul lor Bordeaux, se încălzi şi Costache, şi aşa, rîzînd de prostia cazacilor, uitară de chervanele arse în urmă cu cîteva zile, de pierderea neaşteptată şi de drumul de întoarcere despre care nimeni nu ştia încă nimic.
 

* * *

Haram ghidi, haram ghildi, de haram a venit, de haram s-a dus - aşa ar fi trebuit să-şi zică bietul Vasile înghiţind cotletul de viţel pe care-l avea în faţă şi luînd cîte-o gură din poşirca roşiatică. Da' nesimţirea lui - cum numea Maria anestezia lui Vasile Capşa -, nesimţirea care-l făcea să nu simtă nici frigul, nici căldura şi nici măcar vreo lovitură mai serioasă, îl cufundase într-o prostraţie adîncă. Mergea, vorbea, mînca, dar el era tot acolo sus, pe dealul din apropierea Sevastopolului, unde dăduse foc chervanelor împuţite. Era nedrept, muncise zi şi noapte, plătise iscoade, achitase deja marfa, şi tot mai avea de dat înapoi banii ce-ar fi trebuit cîştigaţi în Crimeea; dar mai ales zădărnicise prima afacere din viaţa lui. De-atunci încolo, indiferent cîte negoţuri i-au ieşit - şi i-au ieşit destule, deşi nu cum ar fi vrut el -, a avut mereu sub pleoape focul mare de la Sevastopol. În noaptea de dinaintea plecării spre Varna, visă acest foc arzînd în jurul lui. El stătea în mijlocul rugului pe un scaun de lemn ud, care nu ardea şi nici măcar nu se încălzea, încercînd să înteţească văpaia cu scînduri care nici ele nu ardeau, doar fîsîiau şi plescăiau în bălţile de sub rug. Îi era frig în vis şi vedea o femeie bălaie cu broboadă galbenă spunîndu-i alteia de lîngă ea: am venit degeaba, nu e nimic de vînzare, nici măcar tabac, apoi o simţea apropiindu-se şi aşezîndu-i-se în poală, avea un mijloc fin şi coapse tari, iar el simţea, doar în vis, cum i se întăreşte ştremeleagul şi o simţea pe femeia galbenă începînd să mişte sacadat, deschizînd picioarele şi încercînd să-l absoarbă în viva ei elastică. (Maria folosea fără ezitare cuvîntul viva ca să numească organul sexual femeiesc, fie că i se adresa medicului ei dermatolog, doctorul Seviciu, fie că îi povestea Maiei ce visa Vasile Capşa pe cîmpul de luptă de la Sevastopol.) Se trezi transpirat, deşi beciul putregos, pentru care-i plătiseră birtaşului cît nu făcea, era sloi. Îl certă pe Costache că băuse prea mult bordo şi, tuşind, se încălţă cu bocancii plini încă de noroiul gălbui şi împuţit al tranşeei prin care intraseră ieri-seară în căutarea unui adăpost.
 

* * *

Fără Costache nu s-ar mai fi întors în veci pururi din Crimeea, n-ar mai fi ajuns vreodată la Topoli şi n-ar fi apucat să cadă lat pe pragul casei în care crescuse Rada, bunica Mariei. Fără Costache nici nu s-ar fi urcat pe vasul Konstantin în dimineaţa îngheţată cînd el a vrut, cu toată convingerea, să o ia înapoi, spre dealul de unde veniseră în ajun. N-avea direcţie, rîdea Maria subţire, cînd îl trezea Costache dimineaţa nu ştia nici cine e, nici ce caută în locul ăla. La început era numai o năuceală care, cu timpul, şi mai ales după ce s-au întors de la Sevastopol, s-a lungit, aşa că ajunsese să stea mai multe minute fără să se ridice în capul oaselor şi fără să-şi vină în simţiri. Mai tîrziu, cînd Rada stătea deja în Gabroveni, timpul scurs de cînd deschidea ochii şi pînă se dumirea cine e şi ce face acolo ajunsese la cîteva minute bune. Unde or fi ei acuma? se întrebase şi Costache, în birtul din portul Sevastopolului unde dormiseră îmbrăcaţi în aşteptarea corabiei către Varna. Îl privea în ochi, după ochi ştia ce şi cum, prinzîndu-i privirea goală, apoasă, căci în momentele alea de uitare de sine, ochii albaştri ai Ninekăi se goleau de viaţă şi rămîneau aşa, cu pupila agăţată în colţul de jos, aşteptînd. Nu dura mult, Costache îl aştepta pregătit să-l ţină cînd cade, iar după ce îşi revenea, nu mai ştia nimic, nici băiatu' nu-i spunea, la urma urmei, ce să-i spună?
Cînd ieşiră în frigul de-afară, Vasile îşi veni în fire, îşi trase cojocul în faţă să-i acopere şi barba umedă, apoi o luară spre port cît de repede îi lăsau noroiul moale şi bălţile în care nimeni nu ştia ce se ascunde. Cu o zi înainte, la intrarea în oraş, Vasile se trezise în genunchi, împins de suflul unei căruţe cu răniţi care fusese pe punctul de a se răsturna într-o groapă de obuz. Ar fi fost mai bine să meargă prin tranşee, dacă noroiul mai adînc şi mai clisos din şanţuri nu s-ar fi amestecat, din pricina ploii, cu grămezi de rahat galben ca lutul care se scurgeau parcă de sus, din cerul plumburiu de deasupra Sevastopolului.

* * *

Erau, la Sevastopol, în două lumi deodată. Una era cea de dinaintea războiului ruşilor cu turcii, în care ei picaseră - româneşte - ca muştele: o lume despre care nu ştiau nimic şi de unde i-ar fi interesat mai degrabă cafenelele şi cofetăriile care, iată, nu se închiseseră, deşi îşi schimbau geamurile de două ori pe săptămînă. Cealaltă lume, de unde tocmai încercau să scape faliţi, murdari şi văzînd în faţă la mai puţin de un metru, era valea morţii, cea despre care vorbeau în cîrciuma de seara trecută nişte greci încălziţi de bordo. Mergea prin valea morţii cu Costache băiatu', fără să simtă altă greutate decît pe cea a noroiului care, pe alocuri, le ajungea pînă la genunchi. Băiatu' rîdea, mormăia, îşi amintea ce gogomănii vorbeau grecii ăia aseară la cîrciuma de la intrarea în Sevastopol, lîngă telegraf.
Cică amiralului Iştomin tocmai i se retezase capul în urmă cu trei zile, după ce, vreme de cîteva luni, îi scosese din minţi pe franţuji fumîndu-le în nas, cu capul scos sfidător din tranşee. Venea dimineaţa dichisit, cu cizmele lustruite şi căciula caucaziană, cu tunica verde la două rînduri, cu guler albastru deschis, brodat cu aur, epoleţi cu fante adînci şi cu pipa lungă de santal în colţul gurii. Îşi umplea luleaua şi scotea capul direct sub moaca franţujilor, care rămîneau perplecşi. Pînă acum cîteva zile, cînd îl arseseră cu o precizie chirurgicală şi apoi jucaseră ţonţoroiul cu capul lui bine împănat, a cărui gură se strînsese pungă în jurul pipei ce încă mai fumega. Era cel mai bun tutun în pipa amiralului, nu ca iarba pîrlită cumpărată de grecul care povestea la cîrciumă. Cît o fi costînd tutunul la Odessa?, se trezi Vasile, amintindu-şi cu ciudă că lăsase în chervanele arse nu doar tutun pentru o lună, dar şi un mic butoiaş cu rom. Era ciudat că-şi amintea asta, pentru că tot ce ştia Maria (şi îi povestea, an de an, Maiei, care transcria povestea inovînd) ştia de la Costache. Băiatu' îi povestise Radei încă din primele zile după ce se cunoscuseră, cînd Vasile mai zăcea încă în casa de la Topoli, drumul lor de întoarcere pe dealurile şi văile Sevastopolului pînă la mare, sub proiectilele care se încărcau pe la gura tunului şi prin noroaiele amestecate cu dejecţii. La Maria poveştile ajunseseră tîrziu, iar ea povestea în bucătăria ei mică, ardelenească, unde se simţea exilată exact ca Vasile la Sevastopol, în plin Război al Crimeii. Cînd pe Dealul Cetăţii tuna şi tunetul revenea înzecit de pe fundul oalei unde fusese construit oraşul vechi în care-o adusese moartea bruscă a bărbatului ei, Ion Bratu, Maria ştia exact cum bubuiau tunurile artileriei piemonteze în urmă cu mai bine de o sută de ani, la Sevastopol. Şi se cutremura.


* * *

Avură noroc şi ajunseră teferi în port. Vasul Konstantin nu pleca însă în săptămîna aia, trebuiră să facă drumul înapoi şi, în vreme ce Costache se tocmea cu birtaşul care-i găzduise, Vasile intră în cofetăria pe care-o văzuse în fugă la dus şi unde zărise cîteva doamne bine îmbrăcate, cu pălării şi mănuşi de dantelă, parcă n-ar fi fost în plin război. Se prea poate ca sfertul de oră petrecut de Vasile în neînsemnata cofetărie din Sevastopol, numită însă pompos Confiserie, precum prăvălia lui Claropoulos de la Galaţi, să fi avut o însemnătate în lucrurile care au urmat. Sau, cine ştie, poate asta a inventat tot el mai tîrziu, cînd drumul prin valea morţii a căpătat, în amintire, altă greutate. Se prea poate ca atunci, în cofetăria din Sevastopol, să se fi legat lucrurile în capul Bucătarului şi el să fi înţeles cine este. N-a vrut să recunoască - cum ţi-am mai spus -, multă vreme a încercat, pe drumuri şi prin case străine, să fie cine nu era. El a aflat însă curînd cine e, altfel nu i-ar fi scris ce i-a scris Radei în toate scrisorile alea, iar atunci, la Sevastopol, cînd era să-şi piardă nu doar gustul şi mirosul, ci chiar capul, ca amiralul Iştomin, Capşa a întrezărit şi drumul pe care ar fi trebuit s-o ia.
Dacă n-ar fi proşti şi orbi şi leneşi, oamenii ar înţelege ce li se arată în faţa ochilor. Vasile fusese luat cu binişorul, fusese îndrumat, luat de mînă şi tot ajunsese legat, cu băiatu', în valea morţii. N-avea încă ce căuta acolo şi, în clipa în care intră în cofetăria din Sevastopol, lucrul acesta i-a apărut şi lui, cu claritate. În viaţa lui, aceasta a fost prima zguduire. Au mai fost, cum ştii, una pe insula mare de lîngă Constantinopol, cealaltă la Alep, în curtea unui neguţător de mirodenii.
Fără pregătire, fără gîndire, fără noimă, cînd intră în cofetăria îngustă, mai mult lungă decît încăpătoare, cam ca holul meu, Vasile văzu toate zaharicalele, platourile colorate cu bulgări de migdale cu miere, carafele aburinde, cu lămîi tăiate în patru, şi simţi în piept mirosul de vanilie şi cacao, de parcă acolo se născuse. Dac-ai citit scrisorile, ştii ce spun. Nu se gîndise să intre pînă la tejgheaua verde, vopsită proaspăt, odată cu schimbarea geamurilor, şi nici să guste din plăcinta subţire cu dovleac şi nuci, tăiată triunghiular, de lîngă cuptor. O făcu însă ca în vis, iar ce vedea el de jur-împrejurul cofetăriei ruseşti depăşea simţirea obişnuită a lucrurilor. Era, pur şi simplu, transfigurat, îi povestea, an de an, Maria, Maiei, iar aceasta transcria povestea corectînd-o.
Sînt momente în viaţă cînd, brusc şi fără avertisment prealabil, eşti una cu toate, trupul tău de carne nu mai e greu şi împărţit între tine şi lume. E drept că asta i se putea întîmpla Bucătarului oricînd, cu o zi înainte în cîrciuma plină de greci sau în clipa în care Costache îl ferise din faţa furgonetei cu răniţi. Dar el o păţise - poate întîmplător, poate nu, atunci cînd intrase în cofetăria mică din Sevastopol să bea un sbiten dintr-o cană de porţelan, era domnos, avea rahat galben din tranşee pe marginile încălţărilor, dar voia să bea din cana albă şi subţire. Nu apucă însă să bea nici un sbiten. Ultimul obiect pe care apucă să-l vadă cînd închise poarta abia proptită a prăvăliei cu nume pompos - dincolo de mormanele frumos aranjate de cofeturi, gofrete, bonbonuri cu vişine şi moka, boluri de îngheţată şi fructe confiate, şerbet de flori (oare ce flori?), dar şi nişte pesmeţi dulci cum nu mai văzuse decît la Buda - fu o cană sidefie, vîrstată cu vinişoare violacee şi acoperită cu un capac boltit, care, pe deasupra cofeturilor fine, mult prea fine pentru locurile şi vremurile alea, plutea şi pulsa ca o inimă de carne.

(fragment din romanul Hotel Universal, în curs de apariţie la Editura Polirom)

fotografii de Diana Teodoru

___________

Simona Sora (n. 8 iulie 1967) a publicat cronici literare, studii, eseuri, traduceri în reviste culturale române şi străine, prefeţe şi postfeţe la diverse volume de literatură contemporană. În 2005-2007 a predat la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A tradus volumul Crezul meu de Carlos Fuentes (Editura Curtea Veche, 2005) şi se numără printre autorii antologiilor Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (Editura Polirom, 2008) şi Prima carte (Editura ART, 2011). A publicat eseurile Regăsirea intimităţii (Editura Cartea Românească, 2008) şi Ultima Thule. Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei (Editura Artec, Spania, 2009). A primit, pentru volumul Regăsirea intimităţii, mai multe premii: Premiul pentru Cartea de Debut al Uniunii Scriitorilor; Premiul pentru debut al revistei Observator cultural; Premiul pentru exegeză în proza românească, oferit în cadrul "Colocviilor Romanului Românesc Contemporan", Alba-Iulia; Premiul de debut al revistei România literară. A fost finalistă a secţiunii de literatură în cadrul Marilor Premii Prometheus decernate de Fundaţia Anonimul. Este Doctor Summa Cum Laudae în Filologie (2007), cu o teză despre intimitate şi corporalitate în literatură. În prezent scrie în revista Dilema veche, este editor coordonator al revistei Dilemateca şi membră a Uniunii Scriitorilor din România.