(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 83, aprilie 2013)


Olga Tokarczuk (n. 29 ianuarie 1962) a făcut studii de psihologie la Universitatea din Varşovia, apoi a lucrat ca psihoterapeut. După ce primele sale cărţi au început să aibă popularitate, scriitoarea a renunţat la psihoterapie şi s-a consacrat în totalitate scrisului. Olga Tokarczuk e cunoscută cititorului român prin volumele Călătoria oamenilor cărţii (1993) şi Străveacul şi alte vremi (1996). Alte cărţi care i-au asigurat autoarei afirmarea pe scena literară polonă şi pe cea internaţională sînt romanele E.E. (1996), Jocul la mai multe tobe (2001), Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor (2009) şi culegerile de proză scurtă Dulapul (1997), Casa de zi, casa de noapte (1998), Rătăcitorii (2007). Scrierile autoarei au fost recompensate cu mai multe distincţii literare, printre care Premiul Asociaţiei Editorilor din Polonia (1994), Premiul Fundaţiei "Ko´scielski" (1997), Premiul Paszport Polityki (1996). Nominalizată de patru ori la Premiul Nike, Olga Tokarczuk devine laureată abia în 2008, cu volumul Rătăcitorii, recent tradus şi în româneşte.

Se vorbeşte despre Olga Tokarczuk ca despre o Şeherezadă polonă a zilelor noastre, o povestaşă stranie care vede lumea într-un fel cu totul particular. Micile poveşti de viaţă şi de moarte, marile personaje aruncate cel mai adesea într-o realitate care n-are nimic de-a face cu aceea pe care o percepem prin simţuri sau o descriem ca fiind guvernată de legi clare, toate acestea au în cărţile Olgăi Tokarczuk o viaţă autonomă şi un sens care e doar cel al povestirii, acel sens fulgurant care se leagă din mişcarea animată a scrisului şi cea reanimată a cititului. Nu întîmplător scriitoarea poloneză a debutat (în 1993) cu un scurt roman plasat în secolul al XVII-lea francez, Călătoria oamenilor Cărţii - o carte a cărţilor în care lumea îşi reface periodic sensurile. Străveacul şi alte vremi e şi ea o carte primordială a fiinţelor dintr-un loc-timp limitat de paginile pe care le avem sub ochi. În Rătăcitorii - roman constelat, de maturitate, recent apărut şi în româneşte la Editura ART - există totuşi o măsură de protecţie: ironia, dar şi un nou ethos, al disoluţiei, cel al lumii contemporane. (S. S.)

 

Vorbiţi, în Rătăcitorii, despre funcţionarea mecanismelor psihice de apărare (raţiunea, sublimarea, rezistenţa) care blochează relaţia directă cu lumea, privitul ei "fără nici o măsură de protecţie, cu îndrăzneală şi bună-credinţă." Se poate scrie aşa, privind lumea direct, cu îndrăzneală şi bună-credinţă?
Aşa ar fi ideal. Atunci literatura şi-ar găsi un nou sens în această lume superficială şi grăbită. Nu ar mai fi pur divertisment, nici imitaţia pe hîrtie a ceea ce face mass-media - nici publicistica nu ar mai fi o modalitate neurotică de autoexprimare -, ci ar avea o funcţie epistemologică, ar arăta realitatea din alt punct de vedere, mai sensibil, mai emotiv. Literatura este o experienţă din afara spectrului obişnuit, cotidian.

Lumea fereastră şi romanul constelaţie

Primul lucru care uimeşte (comparînd Rătăcitorii cu Străveacul şi alte vremi) e deconstruirea lumii, dispersia, ethosul dezasamblării. Această formă nouă v-a fost impusă de poveste sau de aerul postmodern al vremurilor?
Internetul şi televiziunea au segmentat firul narativ liniar. Astăzi, nu mai gîndim precum cititorii şi scriitorii de la începutul secolului al XX-lea. În zilele noastre, gîndim oarecum prin prisma ecranului televizorului, a ferestrelor de pe monitorul computerului, gîndim fragmentar. Mai ales experienţa călătoriei îmi pare astfel. Aeroporturile se deschid în faţa noastră, a celor care coboară din avioane, ca nişte ferestre Windows - şi pretutindeni întîlnim mereu şi mereu aceleaşi rame, fiecare însă cu un alt conţinut. Lumea îmbucătăţită în fragmente mai mici pare mai uşor de digerat, cealaltă lume, cea de altădată, cea liniară era prea complicată, nu puteai să muşti din ea. Scriind despre realitatea vremurilor noastre m-am străduit să găsesc un asemenea ritm şi o asemenea formă care să completeze povestea. Nu ştiu dacă lumea contemporană poate fi povestită altfel.

Tot în Rătăcitorii construiţi o stranie "artă poetică" proprie, aliaj de "psihoză controlată, paranoia şi obsesie", pe de o parte, şi "şorţuri de măcelar, galoşi şi cuţit de măcelar în mînă", pe de altă parte. Puteţi detalia în legătură cu geneza romanului?
A fost o vreme cînd am călătorit mult, astăzi trebuie să recunosc că am călătorit destul de obsesiv. Atunci s-a deschis în faţa mea o cu totul şi cu totul altă lume: oameni grăbiţi, hăituiţi, oameni gonind după ceva, căutînd neliniştiţi ceva, pe fugă, în mişcare, aflaţi la drum - un întreg cosmos, absolut de neînţeles pentru cei care stau acasă. Am început să mă întreb: eu ce simt? Ce înseamnă toate astea? De ce se întîmplă aşa? Care este scopul? De unde vine acea nelinişte, acea dorinţă de mişcare? Şi au început să apară şi răspunsurile, diverse, diferite, destul de contradictorii. Concrete şi metaforice. Sociologice şi absolut elucubrante. Şi atunci mi-am propus să descriu această dimensiune a lumii în mişcare, într-o continuă călătorie spre ţeluri-fantomă. Mă interesa absolut tot: pelerinajele şi turismul, backpacker-ii şi clienţii charterelor de lux, călătoria în spaţiu şi timp, descoperitorii şi descoperiţii, călătoria ca evadare, călătoria ca pribegire şi călătoria ca ritual. Este o carte stranie - acţiunea se desfăşoară în multe locuri şi în multe momente, nu aveam idee cum o să mă descurc cu toate. În cele din urmă, am plăsmuit o formă suficient de încăpătoare, încît să poată cuprinde totul. Am denumit-o "roman constelaţie", adică întemeiat pe un alt tip de ordine decît cauză-efect. Într-un anumit sens, romanul Rătăcitorii este o monografie a unui anumit fenomen.

Corpul obsesiv şi societatea postreligioasă

Călătoria, Cartea, Corpul sînt cele trei axe ale romanului dumneavoastră, proaspăt tradus şi în româneşte. Primele două le cunoşteam din alte cărţi, ca teme de elecţie. Corpul - cu toate culorile sau cu lipsa lui de culoare interioară, corpul plastinat, expus, furat şi batjocorit, corpul propriu şi al celuilalt - apare însă explicit mai ales în acest roman. De unde această obsesie a corporalului, a "corpului singur"?
Cred că trupul a devenit o obsesie, în momentul cînd oamenii şi-au pierdut sufletul. Corpul este o obsesie în societatea postreligioasă; oamenii conştientizează cu groază că tot ce au este trupul, singurul vehicul care îi poartă în călătoria prin viaţă. Aşa se şi explică bizara şi arhiinteresanta revenire la ideea conservării corpului după moarte, adică la plastinaţie. La chirurgia plastică, la îngrijirea exagerată, la o nouă formă de narcisism. E o nouă formă de nemurire, foarte concretă, ba am putea spune chiar spectaculară. Corpul a devenit cartea noastră de vizită şi icoană, aşa se explică şi obsesia pentru cum arătăm. Şi, totodată, m-a fascinat faptul că fragilitatea trupului este înspăimîntătoare, că este o capelă foarte delicată a acestui nou cult. Cred că niciodată, în istoria omului, corpul nu a fost atît de deificat, supraapreciat şi totodată transformat într-un obiect, aşa cum se întîmplă azi.

Aţi spus adesea că sînteţi, ca psiholog, interesată de procesul subconştient al creaţiei. Cum se petrece asta practic? Cum vă găsiţi temele şi cum începeţi un nou roman?
Începe cu interesul faţă de o anumită temă, care creşte încetul cu încetul, pînă cînd, în cele din urmă, ajunge la dimensiuni colosale. Şi cînd ajunge la apogeu, deja nu mai sînt în stare să mă gîndesc la nimic altceva şi nimic nu mă mai interesează. Este o stare dureroasă şi enervantă; aşa că scriu pentru a-mi aduce alinare. Scrisul ordonează şi dă contur anumitor fapte, lărgeşte conştiinţa, oferă o nouă cunoaştere, vorbind la modul general - mă dezvoltă. Este o activitate foarte egoistă şi, în acest sens, pot spune că scriu în egală măsură şi pentru mine, nu numai pentru cititor. Cînd la acest proces se alătură şi imaginaţia, şi empatia - scrisul se preschimbă într-o trăire foarte personală.

Cititorii: „I like it“ şi „I don't like it“

Aveţi momente complet "antiliterare", cînd vi se pare că se scrie prea mult, că toată această viaţă literară nu e decît comerţ, că scrisul reprezintă mai puţin decît credeaţi altădată?
Cred că trăiesc ceva de genul acesta după scrierea unei cărţi, atunci cînd sînt extenuată şi mă chinuieşte aşa-zisa promovare - necesitatea nenumăratelor întîlniri, interviuri. Este un moment destul de dificil, cînd ceva ce a fost foarte personal şi necondiţionat devine parte a întregului univers editorial/de afaceri, cu ranking-urile sale, cu critici ş.a. În majoritatea cazurilor, scriitorii sînt nişte introvertiţi nevrotici - şi iată-i brusc aruncaţi într-un adevărat circ extrovertit, ba chiar exhibiţionist. Şi mai apar şi cititorii cu ale lor "I like it" şi "I don't like it". Cartea devine un bun comun, îmi scapă printre degete. Şi atunci mereu îmi apare în minte gîndul că asta a fost ultima carte şi că deja nu mai am nimic de spus. Amuzant, nu-i aşa? Cred, totuşi, că aş continua să scriu şi dacă ar fi să nu mai am nici un cititor. Nu ştiu să fac nimic altceva.

Spuneaţi într-un text că miza dvs. literară nu stă în limbaj, în formă sau în intrigă, ci mai degrabă în construcţia imaginilor. Cum procedaţi: construiţi mental şi transcrieţi? Care e imaginea de la care a pornit romanul Rătăcitorii?
Este cea de la care începe cartea: tabloul "aruncării în lume", care este pustie, goală şi ostilă; începutul călătoriei, care este îmblînzirea acestei lumi prin istorisire. De obicei, văd imagini pe care mă străduiesc să le preschimb în cuvinte. Am încredere în aceste imagini, îmi oferă un punct de plecare perfect pentru povestea pe care doresc să o spun. Sînt infinit de polisemantice, profunde, iar acest lucru se observă abia cînd încep a fi povestite. Concentrarea asupra unui detaliu, stabilirea perspectivei pot releva semnificaţii cu totul şi cu totul noi. Este fascinant. Într-un anumit sens, scrisul în acest fel e o sarcină fără de sfîrşit.

V-am auzit spunînd cu o anumită ocazie, la Bucureşti, că v-aţi simţit, cînd aţi scris Străveacul..., ca un copil ce-şi spune o poveste, se joacă. Cît de importantă e ingenuitatea veritabilă în scris?
Am spus asta despre primele mele cărţi. Astăzi, deja nu mai scriu în acest fel. Primele cărţi, într-adevăr, au izvorît din încercarea de a mă linişti pe mine însămi, de a-mi linişti monoloagele interioare. Astăzi, e ceva mai complicat - asta deoarece am conştiinţa existenţei cititorului de cealaltă parte. Din păcate, am devenit mai responsabilă şi mai puţin naivă. Am conştientizat că am şi puterea asupra a ceea ce scriu, dar şi răspunderea pentru ceea ce scriu. Am înţeles faptul că scrisul meu are urmări concrete în lume. Şi acesta este - recunosc - un sentiment destul de ambivalent.

Există un filon poetic al tuturor cărţilor dvs. Aţi scris poezie? Care e relaţia dvs. cu poezia?
Am scris versuri, ca orice adolescentă. Apoi n-am mai revenit asupra acestei îndeletniciri. Poezia nici nu mă atrage, nici nu o citesc. Uneori, am impresia că oamenii fac, în jurul poeziei, larmă inutil.

Povestirea: o iluminare

Aţi scris şi proză scurtă (din păcate, încă puţin tradusă în româneşte). Preferaţi romanul?
Preţuiesc foarte mult povestirile. Pentru mine, reprezintă o formă superioară. Romanele se scriu parcă pentru a-i transporta pe cititori în transă, în timp ce povestirile - pentru a trăi ceva de genul unei iluminări. Este foarte greu să scrii o povestire bună, poate chiar mai greu decît un roman. Şi totuşi, este o formă puţin cam neapreciată, mai ales de către editori, pentru care alcătuirea unei antologii reprezintă o provocare prea mare şi presupune prea mult efort.

Cum primeşte publicul polonez de azi discursurile literare despre marile teme de la începutul anilor '90: istoria, politicul, ostalgia, Solidaritatea? Există noi teme, noi interese?
Astăzi, în Polonia, aceste teme sună de-a dreptul exotic. În ziua de azi, în literatură pătrunde cu foarte multă îndrăzneală politica larg înţeleasă. Chestiunea egalităţii, feminismul, gender-ul, relaţia cu trecutul colonial. Foarte la modă a devenit literatura non-fiction, de parcă oamenii s-ar fi plictisit de propria imaginaţie şi de viziunile literare. Astăzi, domină reportajul, jurnalul de călătorie, întrucît oamenii doresc să împărtăşească ceea ce trăiesc în călătorii. Şi pop-cultura îşi reclamă propriile drepturi, aşa se explică reintrarea în graţii a unei specii precum romanul poliţist. Au apărut noi specii - blogurile, de exemplu. Uneori îmi fac griji că, în această lume rapidă în care mulţi doresc să spună ceva, dar puţini vor să asculte, literatura nu va rezista. Şi, colac peste pupăză, mai sînt şi statisticile sumbre care spun că oamenii citesc tot mai puţine cărţi. Poate că facem parte din ultimele generaţii care încă mai citesc romane cu sens.

În România aveţi admiratori necondiţionaţi, am constatat asta de cîte ori am dat împrumut cărţile dvs. (în principal Străveacul...) şi nu s-au mai întors. Cum vă descurcaţi cu aceşti cititori din toată lumea care au început să-şi imagineze Polonia după acel loc magic situat în mijlocul universului?
Există cîteva miliarde de asemenea "centre ale universului", tot atîtea cîţi oameni există pe pămînt. Abia cînd o să înţelegem lucrul acesta, vom gîndi universal.

interviu realizat de Simona SORA

traducere din limba polonă de Cristina GODUN

Mulţumim Institutului Polonez din Bucureşti, în special doamnei Luiza Săvescu, pentru intermedierea acestui interviu.