(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 84, mai 2013)

 

Luna trecută am purtat o discuţie în cadrul unui curs de etica tehnologiilor despre frica de tehnologie. Eram toţi tineri, cu studii superioare, locuitori urbani, prooccidentali, utilizatori experimentaţi de tehnologie informaţională şi foarte interesaţi de ceea ce numim progres tehnologic - într-un cuvînt, eram clasa medie în acţiune. Am ajuns la frică cînd observam că progresul tehnologic nu implică cu necesitate un progres social şi moral (situaţie evidentă de-a lungul istoriei), dar că, de multe ori, tehnologiile sînt înconjurate de o panică morală şi de un discurs pesimist.

Una dintre noi considera că tehnologiile sînt neutre şi controlabile; cu alte cuvinte, ele pot duce la realizarea unor valori pe care indivizii, comunităţile şi societăţile le aleg. Tehnologiile nu sînt nici bune, nici rele, utilizarea lor le orientează spre un set valoric. Drept urmare, tinerei noastre prietene nu îi era frică de tehnologie.

Un bun cunoscător al politologiei susţinea că cel mai frică ar trebui să ne fie de motorul cu injecţie, urmaşul motorului cu carburator. Cea mai periculoasă tehnologie astăzi rămîne cea care îşi are originile la începutul secolului al XX-lea: motorul care foloseşte motorină sau benzină. Pentru că această tehnologie aduce cu sine o infrastructură şi o industrie (cea a extracţiei şi a prelucrării petrolului), care nu pot fi controlate, care nasc conflicte şi determină un tip de economie şi un stil de viaţă. Opţiunea pentru petrol, făcută cu peste o sută de ani în urmă, în defavoarea electricităţii (atunci cînd vorbim despre transporturi) a avut un efect neintenţionat: dependenţa de o anume resursă. Resursă care se consumă repede şi care prin consum produce poluare.

O altă persoană a susţinut că trebuie să ne fie frică de neurotehnologii, de acele intervenţii directe asupra creierului pentru a modifica mintea. Sînt voci astăzi care susţin că putem controla comportamentul social, prin intervenţii asupra creierului. Acest lucru, considera tînăra, este extrem de periculos: în viitor, justiţia va fi înlocuită de neurotehnologii. Desigur, implanturile neuronale pot salva oamenii de la boli necruţătoare sau ne permit controlul asupra pedofililor, dar ce se va întîmpla dacă toată lumea va fi obligată să-şi îmbunătăţească, prin aceste metode, mintea şi viaţa? Viziunea ei, terifiantă, nu este lipsită deloc de argumente, cu toate că asumpţia de la care porneşte este cea a unui determinism şi esenţialism tehnologic.
Cea mai răspîndită frică a fost cea a pierderii sferei private şi a rolului identităţii personale, prin noile tehnologii ale comunicării care produc profilări şi date de marketing. Cum nu prea există posibilitatea de exit din lumea informaţională digitală (decît cu preţul izolării şi al marginalizării), ar trebui să fim noi în controlul datelor noastre (ceea ce este imposibil). Sîntem prinşi într-o capcană? Am făcut o lume după chipul şi asemănarea stăpînilor digitali - giganţii Google, Apple, Facebook şi Amazon.com? Cum va arăta lumea şi cine vom fi atunci cînd totul va fi memorat şi stocat, totul - interconectat, totul - uşor de manipulat? Maleabilitatea logică pe care o aduc aceste tehnologii este înfricoşătoare. Dar dacă tehnologiile sînt controlabile şi putem de la început să le dăm un design care să conţină anumite valori mai există o speranţă.

Un caz special este cel al biotehnologiilor, mai ales al modificărilor genetice. Aici riscurile sînt greu de calculat. Dar problema e una politică: cîteva companii controlează piaţa de seminţe şi pot controla statele şi indivizii.

O discuţie pasională s-a născut în jurul înlocuirii manualelor cu aplicaţii educaţionale pentru tablete. Observaţia de la care am plecat este tocmai lipsa de dezbatere, în societate, despre această schimbare fundamentală: miniştrii prezintă triumfalist viitorul, iar marii producători de tablete îi dau forma. Să ne fie frică?