(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 63, august 2011)

De 90 şi ceva de ani, The New Yorker se deschide (dar numai şi numai după ce-a trecut în revistă agenda culturală a săptămînii newyorkeze) cu secţiunea „The Talk of the Town“. Cinci texte scurte despre cele mai discutate subiecte/personaje ale momentului, scrise nu din avion, cu distanţa la care sînt obligaţi jurnaliştii de la publicaţii mai mici, ci de pe poziţii de egalitate, după improbabile întîlniri între patru ochi, de nişte doamne şi domni enervant de pricepuţi şi de seducători textual. Spre marea mea bucurie, cele mai bune bucăţi („pieces“) din ultimii ani tocmai au fost adunate într-o ediţie specială, de vară, The Talk of the Town visits 50 interesting people, care se citeşte cu sufletul la gură şi-ţi lasă un après goût de lectură dulce-amar, ca şi cum tocmai ai făcut cunoştinţă cu cutare şi cutare, dar ştii că n-o să-i mai vezi niciodată. Pentru că mai mult de jumătate din cele 50 de portrete sînt ale unor actori sau regizori, şi pentru că portretele însele devin în paginile New Yorker veritabile bijuterii de artă literară, mi s-a părut nimerit să le fac cunoştinţă şi cititorilor Dilematecii cu următorii:

James Franco (by Dana Goodyear). Actor, artist, poet, doctorand în literatură engleză la Yale. Anul trecut, Franco a prezentat la Muzeul de Artă Modernă (MOCA) din L.A. un performance intitulat „Soap at MOCA“. Soap pentru că era vorba de înregistrarea live a cîtorva scene din serialul General Hospital, în care Franco jucase, scurt, rolul unui performance artist pe nume Franco. „Nu era nimeni care să nu fie în ceaţă“, iar Franco (nu se mai ştie care dintre ei) era absolut încîntat.

Jake şi Maggie Gyllenhaal (by Marshall Heyman). În 2002, la o ceainărie din Chelsea. Fraţii se tachinează non-stop şi se prostesc ingenuu, pînă cînd în local intră Isabella Rossellini, Jake îi şopteşte lui Maggie, care nu înţelege, aşa că-i scrie pe un şerveţel „Rosilini“, iar Maggie modifică repede în „Rosolini“. Amîndoi adorabili.

Paul Giamatti (by Tad Friend). Preferatul meu. În 2009, Giamatti jucase în Cold Souls (r. Sophie Barthes) rolul unui actor pe nume Giamatti care, în urma unui malaise existenţial, se duce la o firmă de extras suflete. Sufletul lui are formă de bob de năut (după care dispare, dar pentru restul desfăşurării acţiunii va trebui să vedeţi filmul). Ideea i-a venit regizoarei după ce-a visat că sufletul extras al lui Woody Allen avea formă de bob de năut. Se discută despre ce formă ar avea sufletele lui Freud, Donald Trump, Jessica Simpson, Slash, Kim Jong II, Sarkozy etc. „Dacă aş avea sufletul lui Sarkozy, Carla Bruni ar zbura peste ocean, atrasă de persoana mea ca vîrful ascuţit al unui compas, s-ar băga la mine în cadă şi-ar începe să cînte.“



Evan Rachel Wood (by Nick Paumgarten). Fiica lui Mickey Rourke în The Wrestler, soţia lui Larry David în Whatever Works. 22 de ani. Centură neagră în Tae Kwon Do. Într-o pauză de filmări cu Woody, merge să ia lecţii de trapez zburător la Şcoala de Trapez din New York. Antrenorul Jeff îi spune: „Cine eşti în arenă, ăla eşti şi-n viaţa de toate zilele.“ Asistenta ei, Danielle: „You look like a falling angel!“

Bill Murray (by Lillian Ross). Celălalt preferat al meu. În miezul nopţii, de la telefonul din camera lui de hotel (era la Festivalul de Film de la Veneţia cu Lost in Translation), Bill povesteşte despre viaţa în hoteluri, despre cum voia să-şi ia un inel roz de la Cartier („Arăta ca un plasture cu diamante!“), despre cum paparazzi din Veneţia strigau după el, cu puternicul lor accent italian, „Beele! Beele!“, şi, mai ales, despre cum, după ce-au luat cina undeva prin Roma, s-au întors cu toţii la hotel, unde s-au uitat în camera Sofiei Coppola la MTV Europe – „A fost teribil, îngrozitor, ca o muzică de înmormîntare de pe altă planetă!“