"Cîte bunătăţi ne oferă lumile trecute!" - interviu cu Ioana PÂRVULESCU
(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 64, septembrie 2011)
Ioana Pârvulescu urmează sfatul pe care ea însăşi îl propune într-un ghid al nonconformistului publicat în volumul Întoarcere în secolul 21: "În lumea de azi, a turmei, avangardistul ar trăi în orice altă epocă în afară de azi" şi se refugiază În intimitatea secolului 19 şi într-o Întoarcere în Bucureştiul interbelic. Romanul Viaţa începe vineri, a cărui acţiune se petrece într-un secol 19 pe cale să se sfîrşească, a fost tradus recent în suedeză şi va fi lansat în septembrie la Tîrgul de carte de la Göteborg. Tîrgul va beneficia de prezenţa a doi laureaţi Nobel: Herta Müller şi Mario Vargas Llosa.
După eseurile reînviind alte vremuri, cum a reuşit romanul Viaţa începe vineri să iasă din sertar?
Nu e ceea ce se cheamă un "roman de sertar", a ieşit doar din sertarele vieţii. Povestea e aşa: am început un roman la 1 ianuarie 2008, încercînd un gest simbolic: să mă prindă Anul Nou scriind. Din nefericire, gestul n-a avut nici un efect, tot ce-am scris am aruncat, tot simbolic, la coş. Şi-am lăsat-o baltă cu romanul. Însă după un an şi ceva, mai precis pe 28 iulie 2009 - ştiu fiindcă, întîmplător, mi-am notat asta în jurnal -, m-am reapucat de el. Dar de la zero. Nu-mi pot explica de ce, de data asta se copsese îndeajuns şi-a mers nesperat de uşor şi, mai ales, de repede. Am scris cu bucurie. În exact trei luni a fost gata, iar la exact patru luni de la începerea lui îl lansam la Tîrgul de carte Gaudeamus. Nu înţeleg nici acum de unde am avut atîta timp pentru el, fiindcă nu m-am retras din viaţa obişnuită, ca să-l scriu şi am fost ocupată, ca întotdeauna. Am simţit clar că timpul se dilatase într-un mod inexplicabil. Şi am înţeles asta aşa: scriam în timpul acela, din roman, într-un timp care curgea mult mai lent, ca şi cum aş fi alunecat în altă lume.
Cum ar fi fost personajul Iulia Margulis dacă aţi fi adus-o pe ea în zilele noastre, în locul lui Dan Creţu? O domnişoară blogăriţă/urbană/corporatistă sau o nonconformistă pe modelul descris de dvs. în "Nonconformiştii rămaşi de căruţă", care trăieşte în trecut şi redescoperă corsetul?
S-o aduc în prezent pe Iulia? Cine ştie, poate c-o s-o fac... Nu ştiu exact cu ce s-ar fi ocupat ea, dar ştiu că mulţi oameni ar fi simţit că e din altă lume. Fără voia ei, gesturile, ţinuta (ar sta dreaptă pe scaun, nu ca noi, care ne curbăm spre computere), dar mai ales o anumită naivitate, o dorinţă de a ajuta, puţin obişnuite azi, ar trăda-o că e din altă parte. Şi încă ceva, la Iulia ar uimi lipsa vanităţii, care e rară astăzi. Eu cred că s-ar bucura enorm de lipsa corsetului, de simplitatea de a-ţi cumpăra de la farmacie un test de sarcină, de diverse libertăţi, de independenţa femeilor, dar nu s-ar împăca defel cu o brutalitate şi o lipsă de nuanţe sufleteşti la care nu şi-ar fi închipuit că se poate ajunge. Şi m-ar amuza ca într-un posibil volum doi să arăt o "gură a lumii" care o judecă în fel şi chip, face presupuneri aiurite pe seama ei (cum a păţit şi Dan, deşi nu se ştie pînă la sfîrşit exact care-i adevărul despre el), asta ar fi partea cu haz a romanului.
Un personaj din roman se lansează într-o comparaţie optimistă: "Eu cred că România seamănă cu o orchestră, dar n-a ajuns încă la concert, ci tot face repetiţie. Mai scîrţîie un violonist, mai greşeşte intrarea solistul, mai dau chix suflătorii sau se supără dirijorul şi opreşte muzica şi-i ceartă pe toţi, de-a valma, totul e fragmentat şi mereu reluat de la capăt, dar la concertul propriu-zis melodia se va lega fără cusur şi aplauzele Europei...". Întreb, precum interlocutorul personajului: cînd o să fie concertul? Sau a fost deja şi n-am mai prins bilete?
Vedeţi, într-un roman, personajele ştiu mai mult decît autorul. Am fost mirată să descopăr asta cînd am scris Viaţa începe vineri. Discuţiile politice nu sînt "mon fort", cum spun francezii. Dar la nivel uman pot să spun că oamenii dau concerte foarte nereuşite şi nu mai ating armonia comună. Politic, e mult mai rău decît în secvenţa descrisă de gazetarul de la Universul: cînd unul cîntă bine (vorbesc aşadar de planul politic), ceilalţi fac o hărmălaie nemaipomenită ca să-l acopere şi să-l saboteze. Mai e mult pînă la concert, dacă-l vom da vreodată. Dar cine ştie...
"Oamenii din secolul 19 nu se plictiseau"
Evaziunea din cotidian se concretizează, recent, într-o încercare de înviere a "Micului Paris", prin romane ca Zilele regelui, Pioneze şi hîrtie albastră şi altele, la care se adaugă şi romanul dvs. Trebuie ca acel Bucureşti să fie un model sau a devenit deja o ştachetă de netrecut?
Model e mult spus, fiindcă presupune ideea de perfecţiune. Eu am o problemă cu acest cuvînt, în sensul lui etic sau pe caoarda lui istorică, politică etc. Cît despre oamenii socotiţi modele, şi ei sînt tot oameni. Unii au chiar o voluptate să găsească bube, mucegaiuri şi noroi în oameni care fără voia lor sînt luaţi de unii drept modele. În schimb, accept cuvîntul "model" în sensul lui de tipar sau de sursă de inspiraţie. Cred că ne putem inspira cu folos din lumile trecute, din Bucureştiul care progresa atît de rapid la sfîrşitul secolului 19 sau din cel interbelic, care s-a schimbat atît de frumos la înfăţişare în numai 20 de ani. Nu ne impune nimeni o lume în totalitatea ei, putem alege din ea numai ce ne place. Sau, ca să fac altă comparaţie: e ca la un mic dejun cînd ai o cazare all inclusive. Te plimbi printre felurile etalate şi-ţi alegi ce ţi se potriveşte. Unii protestează însă: nu-mi plac sărăturile la micul dejun. Sau: nu beau niciodată cafea. Dar cine te obligă? La urma urmei, nu trebuie decît să alegi. Cîte bunătăţi ne oferă lumile trecute!
Spuneţi, în Întoarcere în secolul 21, că "privirea goală este semnul distinctiv al omului modern. Se vede că acolo înăuntru nu mai e nimeni." Ce însufleţea privirea omului de secol 19 sau a celui interbelic?
Da, e de necrezut: cioc-cioc, baţi la fereastra omului de azi şi înăuntru sună a gol şi pustiu, nu e nimeni acolo. Sau e, dar se ascunde atît de bine, că uită şi el de el, uită că e înăuntru. Între omul din a doua jumătate a secolului 19 şi cel interbelic e o diferenţă: în omul de secol 19 erau şi ceilalţi, erau persoanele a III-a, ei şi ele. În omul interbelic era măcar el însuşi, persoana I, oricum, era cineva. Azi e un gol care uneori ia numele de "vanitate". De aceea îmi plac cel mai mult oamenii din secolul 19. Ei nu se plictiseau niciodată, aveau lume în ei. Aţi observat că azi oamenii sînt neliniştiţi imediat ce nu mai au lîngă ei telefonul mobil, laptopul, un film, căştile etc.? Cei de acum sînt conectaţi permanent la lume prin intermediul unui aparat, dar au pierdut capacitatea de legătură directă, interioară, cu ceilalţi, de legătură biologică. Unde sînt conversaţiile atît de îmbogăţitoare cu oamenii din jur, plăcerea de a auzi ce spun alţii? Unde sînt conversaţiile cu tine însuţi, plăcerea de a afla de la tine ceva nou despre tine şi despre alţii?
Tot în legătură cu privirea, care consideraţi că este cel mai frumos loc din fiecare dintre cele trei Bucureştiuri, cel de secol 19, cel interbelic şi cel de azi?
Cel mai frumos loc public din Bucureştiul vechi (a doua jumătate a secolului 19 şi interbelic) este pentru mine Teatrul Naţional, cel de pe Calea Victoriei. Locuri intime care îmi plac sînt acele case cu o mică grădină care, prin fiecare detaliu, de la peron şi scoică deasupra intrării, la un aer deplin împăcat - parcă şi aud un oftat de uşurată tihnă al cărămizilor -, dau seama de cu totul alte ritmuri exterioare şi interioare. Ele mai există şi azi, chiar dacă îmbătrînite, unele mici de tot, de pildă casa în care a locuit Constantin Tănase, de pe strada Puţul cu plopi, numărul 10. Iar în Bucureştiul de azi cel mai frumos loc este trecutul, povestea.
Reuşiţi să mîncaţi cartofii de la McDonald's cu furculiţa de argint (ca semn de protest postmodern)?
Cînd a apărut McDonald's-ul, în anii '90, am fost încîntată, era ceva nou, curat, frumos, occidental. Nu m-a deranjat nimic, fiindcă venea după ani de foame şi de mizerie (deşi se spune că nimeni n-a făcut foame la noi, nu-i adevărat, era o foame cumplită: la mîncarea "pe săturate" e vorba şi de ce, nu doar de cît, or, nu puteai găsi nici pîine de calitate). Îmi amintesc chiar cît de şocat a fost un prieten din Germania pentru că l-am invitat, imediat după '90, să mîncăm la McDonald's, a stat îmbufnat tot timpul, în timp ce eu mă simţeam grozav. Azi îl înţeleg, n-aş mai mînca într-un asemenea loc, mai ales cu musafiri, mai ales cartofi prăjiţi, nici cu, nici fără furculiţă, fiindcă sînt congelaţi şi parcă n-au gust. Cu strict aceiaşi bani poţi mînca la orice mic restaurant din Capitală, există o droaie. Iată un lucru şi un loc bun din Bucureştiul de azi: restaurantele.
"Mi-ar fi plăcut Artele Plastice, Arheologia..."
Sînteţi conferenţiar la Facultatea de Litere şi aţi scris un "Ghid practic pentru studenţii care ajung din greşeală la Litere", încă de actualitate, care ar putea fi afişat la avizier. Cum se poate remedia problema celor ajunşi aici din întîmplare şi care încep să constituie majoritatea?
Se pare că e o problemă generală, pe la toate facultăţile. Aş face aşa legea învăţămîntului: după terminarea liceului, toţi elevii să aibă, dacă vor, un an de pauză, adică un an de încercare. Să aibă dreptul să frecventeze fără examen cursurile oricărei facultăţi, ca să-şi dea seama ce le place şi ce nu, ce li se potriveşte şi ce nu. Numai cei care-şi cunosc vocaţia şi sînt siguri de ea să se înscrie direct la o facultate, cu examen, ca să nu piardă timpul. E foarte greu la 18 ani să ştii ce vrei cu adevărat şi mai toţi studenţii sînt dezamăgiţi, indiferent ce facultate aleg.
Să spun că şi eu mi-aş fi dorit altceva şi că Facultatea de Litere m-a dezamăgit, la început, dar pînă la urmă s-a dovedit că alesesem bine, în condiţiile ofertei de atunci. Eu ştiam foarte bine ce nu vreau, ce nu pot, dar dintre cele pe care le voiam poate că nu numai Literele ar fi fost de încercat. Mi-ar fi plăcut Artele Plastice, Arheologia şi cîte altele. Oricum, s-ar scuti multă muncă zadarnică, de ambele părţi, dacă studenţii care au ajuns "din greşeală" la Litere şi-ar găsi adevărata vocaţie. Am avut o studentă care voia să intre în licenţă, dar nu ştia ce înseamnă "interbelic" şi nici măcar că au fost două Războaie Mondiale, şi nici un titlu de poem de Bacovia sau de Blaga. Picase examenul cu mine şi mi-a spus că e ultimul. Oare e posibil aşa ceva? Şi dacă da, cum?
Ce prejudecăţi în receptarea literaturii (române) au studenţii de la Litere?
Cea mai ciudată prejudecată a multor studenţi este că literatura, în special critica literară şi poezia, sînt limbaje de neînţeles, pe care trebuie totuşi să le vorbeşti şi să le scrii. Or, nu e aşa. Cei mai mari critici şi teoreticieni vorbesc pe înţeles şi-i poţi pricepe. Cred că cele mai mari bucurii didactice ale unui profesor sînt cînd vin studenţi şi spun fraze de genul: "E prima oară că începe să-mi placă Ion Barbu şi să nu mă mai tem de el" sau "E prima dată cînd am înţeles şi eu ce-i cu acest mise en abîme" şi-aşa mai departe. O altă prejudecată e că e mai bine dacă copiază decît dacă nu copiază. Cînd mult mai simplu ar fi să citească şi să gîndească, gînditul e mai simplu şi mai fără riscuri decît copiatul.
"Această primă traducere a mea"
Să revenim la romanul dvs.. Cum sună titlul Viaţa începe vineri în suedeză?
Livet börjar pâ fredag.
Ce aşteptări aveţi în legătură cu Tîrgul de la Göteborg?
Aş vrea să mă bucur pur şi simplu de această primă traducere a mea într-o limbă străină şi de prima mea vizită în Suedia. Cum n-am bătut niciodată pe la uşi străine, cum se zice, probabil că n-aş fi ajuns să fiu tradusă vreodată (în sensul necaragialesc al cuvîntului, în celălalt sîntem cu toţii, probabil, mai traduşi decît ne-am dori) dacă romanul meu nu i-ar fi plăcut lui Mircea Cărtărescu, iar el nu l-ar fi recomandat Institutului Cultural Român din Stockholm, care, la rîndul său, l-a recomandat Editurii Bonnier (mai precis editurii 2244 care face parte din acest mare grup editorial). Simt o mare recunoştinţă pentru toţi cei care au avut încredere în acest prim roman publicat de mine.
Cît despre Tîrg, premisele m-au încîntat: cu trei luni înainte am primit catalogul cu toate evenimentele de acolo, am mulţumit, mi s-a mulţumit pentru că am mulţumit... Sînt stabilite deja temele şi partenerii de discuţie, limbile în care se va vorbi şi translatorii. Cînd mă gîndesc că la noi primesc telefoane în ajunul Tîrgului: "Mi-a apărut o carte, vrei să mi-o lansezi mîine?", rămîn visătoare, deşi îmi plac mult şi agitatele noastre Tîrguri pline de viaţă. Apoi, acolo, fiecare invitat străin are un interlocutor suedez, astfel încît publicul e ajutat să-i ia în seamă şi pe străini, se fac punţi de comunicare între scriitori diverşi, de pildă eu sînt pusă alături de o autoare suedeză care are cîteva cărţi de succes despre trecut, Sigrid Combüchen. Iar titlul sub care sîntem prezentate în catalog îmi place foarte mult: Two Time-travellers.
interviu realizat
de Diana FRÎNCULESCU şi Marius CHIVU
______
Absolventă a Liceului "Andrei Şaguna" din Braşov şi a Literelor bucureştene în 1993, Ioana Pârvulescu (n. 1960) a debutat publicistic, în 1985, cu un articol despre Mircea Horia Simionescu în revista Astra, iar în volum cu cartea de poezie Lenevind într-un ochi (1990). După nouă ani de publicistică (cu rubrici în prima serie a Contrapunct-ului, în Vineri, suplimentul cultural al Dilemei, şi în România literară), timp în care a fost şi bursieră NEC, în anul 1999 a publicat trei cărţi deodată: Alfabetul doamnelor (Premiul Uniunii Scriitorilor), Prejudecăţi literare şi prima traducere din celebrul volum de poezie filozofică germană Călătorul heruvimic de Angelus Silesius. După încă o traducere, din franceză, Să fie binecuvîntaţi - memoriile criticului Maurice Nadeau (2002) -, a publicat cea dintîi carte cu ecou de public şi critică: Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003), urmată de un volum de aceeaşi factură: În intimitatea secolului 19 (2005; Premiul "Cea mai rîvnită carte" de la Tîrgul de carte Gaudeamus - premiul jurnaliştilor, Premiul de excelenţă "Cartea anului" acordat de UNPR şi Premiul pentru eseu şi critică literară al Uniunii Scriitorilor).
A alcătuit o antologie de poezie universală, De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006), a tradus din poezia lui R.M. Rilke - Îngerul păzitor (2007), a publicat un volum de publicistică - Întoarcere în secolul 21 (2009), un roman - Viaţa începe vineri (2009), un volum de eseuri - Cartea întrebărilor (2010), precum şi două studii dedicate lui Caragiale - În ţara Miticilor (2007) şi Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011). Romanul Viaţa începe vineri a fost tradus recent în suedeză şi va fi lansat în septembrie la Tîrgul de carte de la Göteborg. Ioana Pârvulescu este conferenţiar la Facultatea de Litere din Bucureşti.
Foto: Mircea Struţeanu
