Malcolm Gladwell, Excepţionalii. Povestea succesului, Editura Publica, 200955 leitraducere din limba engleză de Cătălin Georgescu prefaţă de Sorin TrâncăSe spune despre Malcolm Gladwell că, la cei 46 de ani, ar fi cel mai de succes jurnalist de pe planetă, autorul unui adevărat fenomen mediatic în ultimul deceniu, nu doar în SUA, ci peste tot în lume. Scrie în prezent pentru The New Yorker şi este autorul a trei cărţi, toate devenite best-seller: The Tipping Point (2000), Blink (2005) şi Outliers (2008), ultima dintre ele tradusă puţin forţat prin Excepţionalii. Nu mă omor după manuale de succes şi nici după cărţi de sociologie populară, cu atît mai puţin dacă ele au fost scrise de un american. Însă cartea lui Gladwell chiar e plăcută, instructivă şi, pe alocuri, amuzantă, în ciuda hibelor genului şi a defectelor de metodă (e evident, bunăoară, chiar şi pentru un nespecialist ca mine, faptul că partea sociologică a cărţii e cam artificială, păcătuind prin generalizări excesive). Cu toate că argumentele autorului, susţinute preponderent prin exemple americane (fapt care ştirbeşte serios valabilitatea generală a tezei), se apropie adesea de aerul colorat al ficţiunii (cartea poate fi citită, mai ales spre final, ca o autobiografie „vinovată“), ele seduc suficient şi ajung, finalmente, chiar să convingă. Teza e una relativ simplă: ea demontează în trepte prejudecata comună că succesul se datorează în mod exclusiv inteligenţei, ambiţiei şi muncii susţinute. Gladwell arată că nu doar talentul contează, ci şi o serie de factori aparent incontrolabili, cum ar fi: moştenirea culturală, data naşterii, tipul de familie în care te naşti, diversele oportunităţi care pot regla sau deregla un destin. Ca să fii excepţional, nu e suficient, de pildă, să ai un IQ de 195 (cum are Chris Langan, unul dintre cei mai deştepţi oameni de pe planetă, rămas anonim însă), ci să ai parte de un context favorabil. Altfel spus, să ai „şanse“. Fără aceste potriviri şi sincronizări, nici un individ cu date excepţionale nu ajunge cu adevărat pe culmile succesului. Gladwell demonstrează toate aceste lucruri luînd în discuţie exemple celebre, invocînd statistici şi definind tipare, la prima vedere valabile. Una dintre condiţii este respectarea „regulii celor 10.000 de ore“: ca să fii un outlier, un tip de excepţie, trebuie să fi practicat cel puţin 10.000 de ore în domeniul pentru care eşti dotat. Aşa au făcut cei de la Beatles (pe vremea cînd dădeau concerte nocturne de 8-9 ore la Hamburg), aşa au făcut Bill Gates, Steve Jobs şi Bill Joy. Dacă eşti născut şi sub zodii favorabile, adică în anumite perioade sau chiar ani şi zile, cu atît mai bine. Cei mai buni jucători de hochei ai Canadei sînt născuţi în primele trei luni din an, aşii informaticii americane – în 1954-1955, iar afaceriştii multimiliardari Carnegie, Rockefeller şi Morgan – în jur de 1830. Gladwell invocă statistici, adună cifre, explică în amănunt contextele, dar acest fir al tezei e firav, generalizarea pare, gîndită la rece, destul de riscantă. Mult mai probabilă este explicaţia legată de contextul familial sau educaţional: copiii provenind din familii defavorizate nu au acces la educaţie şi diversitate, după cum nu au nici încrederea de a chestiona autoritatea, la fel ca aceia aparţinînd unor familii bogate. Asta a făcut ca, de pildă, Chris Langan (personaj despre care s-ar putea scrie un roman grozav), deşi dotat nativ, să rămînă un fermier anonim din Missouri, cu studii minime, în vreme ce „părintele bombei atomice“, Robert Oppenheimer, ajunge faimos. Primul s-a născut într-o familie cu un tată alcoolic şi o mamă iresponsabilă, al doilea – într-un mediu aristocratic, plin de oportunităţi. Pe scurt, ne spune Gladwell, a fi excepţional nu e deloc ceva misterios, nici neînţeles, ci un amestec egal de talent şi oportunităţi. Cei geniali pot face un pas în spate, iar noi, restul, putem fi liniştiţi măcar pentru cîteva minute.