(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)

 

Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei. Iată ce scria Karl Emil Franzos în 1889: "...şi rar a avut loc în Europa o atît de intensă dezvoltare ca aici. În decursul unui secol, populaţia s-a înmulţit de 37 de ori. În 1775, o puzderie de colibe de paiantă, în 1860, un orăşel liniştit, un municipiu galiţian, azi Cernowitz (Cernăuţi) este cel mai frumos şi prietenos oraş din Estul austriac..." În 1867 a apărut dubla monarhie austro-ungară. Vreme de 143 de ani, Bucovina (Buchenland) a fost provincia cea mai estică aflată sub coroana Austriei. Epoca de aur a acestei fîşii de pămînt ce se întindea în partea de nord a Carpaţilor Răsăriteni a durat pînă în 1918. Împăratul din Viena a abdicat, monarhia dunăreană a luat sfîrşit. S-a instaurat epoca românească şi, fireşte, odată cu ea, românizarea. Biserici ortodoxe, sinagogi, alături de Universitatea "Franz Josef", construită înainte, în secolul al XIX-lea. Cernăuţiul a continuat să prospere economic, a apărut şi un tramvai care traversa oraşul unde locuiau laolaltă germani, evrei, români, ruteni, polonezi şi ţigani. Un adevărat Turn Babel. În 1940, sovieticii au ocupat regiunea. Nu numai evreii au fost deportaţi, ci şi proprietari creştini de fabrici, farmacişti, intelectuali, fără alegere, au cunoscut surghiunul în Siberia, unde mulţi au pierit de foame şi de frig. A început al Doilea Război Mondial. În timpul scurtei alianţe dintre România şi Germania hitleristă, Wermacht-ul a ocupat, în 1941, Bucovina de Nord. Un ghetou s-a instaurat în oraş. Zilnic erau transportaţi evrei în Transnistria, în lagărele de muncă unde mureau de inaniţie şi de tifos, sau împuşcaţi, dincolo de Bug. În 1944, sovieticii eliberară teritoriul ocupat de Wermacht, şi Bucovina de Nord fu cedată Uniunii Sovietice, Bucovina de Sud rămînînd sub stăpînire românească. Cernăuţiul a fost o minge cu care s-a jucat istoria vreme de trei secole. Limba germană a fost un liant pentru locuitorii acestui pămînt năpăstuit. Intelectualii austrieci, tineri pedagogi şi poeţi, au venit în secolul al XIX-lea în "Siberia austriacă". Pe atunci se vorbea chiar de un ţinut bîntuit de urşi şi de lupi.

O seară captivantă

Prof. dr. Peter Rychlo a făcut o călătorie de la Cernăuţi la Berlin. Avea un manuscris interesant în servietă. A fost o seară neobişnuită, plină de noutate în Occidentul actual: la Ambasada austriacă din Berlin ne-a fost oferit un veritabil cocteil lingvistic, cultural, liric. Peter Rychlo e profesor la Facultatea de limbi străine, în cadrul Universităţii "Jurii Fedkovici" din Cernăuţi. Intelectualul ucrainean vorbeşte la perfecţie germana. A publicat numeroase lucrări literare proprii, eseuri, antologii şi compendii, a tradus mult, mai ales din opera marilor poeţi bucovineni, a predat la universităţi din străinătate. În 2012, Germania i-a decernat Das Bundesverdienstkreuz (Crucea de merit federală).

Neubauer, Franzos, Eminescu, Fedkovici

Ernst Rudolf Neubauer, născut în 1828, poet din Moravia, a predat literatura şi istoria la Cernăuţi, devenind astfel mentorul tinerelor talente scriitoriceşti. Printre acestea se număra şi Karl Emil Franzos, născut în Galiţia, în 1848, într-o familie de medici. În copilărie a frecventat cursurile primare la o şcoală mănăstirească. Stabilit cu mama sa în Cernăuţi, a absolvit aici gimnaziul german şi a studiat un timp Dreptul la Viena, dar, somat să se boteze, a renunţat. Tatăl său nu l-a crescut ca pe un polonez, ci ca pe un german de origine mozaică. Karl Emil Franzos era îndrăgostit de limbile clasice. A tradus mult din Virgiliu şi din greaca veche. S-a remarcat şi ca autor de nuvele, romane şi însemnări de călătorie. Iată ce nota în tren, venind de la Viena la Cernăuţi: "Cîmpia rămîne în urmă, trenul salută colinele care anunţă Carpaţii şi Prutul înspumat pe ţărmul binecuvîntat al Bucovinei... Cine soseşte aici nu-şi crede ochilor: brusc, e din nou în Apus, unde cultura, buna-creştere şi feţele albe de masă sînt la ele acasă." (din Halb-Asien, vol. II, 1889)
Karl Emil Franzos a condus la Berlin revista de literatură Poezia germană, a stimulat tinerele talente şi a editat Operele complete ale lui Georg Bücher. Afacerea Dreyfus i-a zdruncinat încrederea în simbioza germano-iudee. A murit în 1904, în oraşul de pe Spree, iar pe placa lui funerară din Cimitirul Weissensee scrie: "...Ceea ce te face om mai presus de orice e bunătatea."
Nu poate lipsi din această evocare numele lui Mihai Eminescu, care s-a născut în actuala Bucovină de Sud, la graniţa cu Moldova, şi s-a numărat şi el printre elevii lui Neubauer, deşi nu a scris în limba germană. Eminescu era un poet de excepţie. Urmase gimnaziul german la Cernăuţi şi vorbea limba asta, pe care puţini o învaţă bine - căci "infinitul s-ar putea defini prin timpul necesar învăţării limbii germane", după cum afirma Mark Twain, cu umorul său inegalabil. Eminescu ajunsese chiar să recite din Goethe şi Schiller şi să cutreiere cu o trupă ambulantă - se îndrăgostise de o artistă -, în calitate de sufleur, satele Bucovinei. Poeţii geniali sînt purtaţi pe cele mai întortocheate drumuri. Studiile de filozofie le-a audiat la universităţile din Viena şi Berlin. Poeme din opera lui au apărut recent şi în traducerea scriitorului bănăţean Hans Bergel, stabilit în Germania. Printre acestea se numără şi "S-a stins viaţa falnicei Veneţii". Ce aluziv sună, în acest context, titlul de mai sus!
Fiu de miner, huţulul Joseph Gregor Fedkovici, născut în 1834 în zona Carpaţilor Orientali, a studiat la Şcoala germană din Cernăuţi, secţia reală, şi s-a botezat greco-catolic. A fost, de asemenea, prieten cu profesorul Neubauer. În timpul Războiului Italo-Austriac, la care a participat ca soldat în rezervă, a scris, cuprins de dor după locurile natale, următoarele versuri, publicate în antologia Versunkene Dichtung der Bukovina (Poezia Bucovinei luată de ape), editată de Amy Colin şi Alfred Kittner, în 1994: "Unde în muşchiul cald, molatec / brazii negri înfloresc / unde-un trandafir sălbatec / află raiul pămîntesc / doar acolo vreau s-ajung / pe-nălţimile senine / la cel cuib de lac rotund / Ţara mea, mă-ntorc la tine." Revenit în Bucovina, Fedkovici a lucrat ca redactor la revista Bucovina din Cernăuţi. A publicat drame, poezii şi proză scurtă.

Margul-Sperber

Alfred Margul-Sperber s-a născut într-o familie germano-iudaică, în 1898, la Storojineţ, în Bucovina. Margul e prenumele mamei sale, pe care poetul l-a anexat ulterior numelui de familie, în amintirea ei. A urmat gimnaziul la Cernăuţi. În Primul Război Mondial, întreaga familie s-a stabilit la Viena. După război, Alfred Margul-Sperber a făcut studii de Drept la Cernăuţi şi s-a consacrat poeziei. Poemele lui au apărut în Oraşul de pe Prut - cum îi plăcea să numească Cernăuţiul -, la Braşov şi Zagreb. În 1920, călătoreşte la Paris şi New York. Aici publică, în periodice americane, poezii proprii şi traduce din lirica americană în limba germană. A schimbat multe meserii, dar viaţa de emigrant i-a devenit, la un moment dat, de nesuportat. Reîntors în Bucovina, a adus literatură occidentală în provincie şi a promovat tinerele talente autohtone. În peregrinările lui, a cunoscut scriitori foarte importanţi. Mărturie stă corespondenţa lui cu Thomas Mann. Cît pe ce să fie deportat în Transnistria, a scăpat, plecînd în 1940 la Bucureşti. "Era un uriaş, depăşise 2 metri înălţime. Cînd începea să rîdă în redacţie la Neuer Weg, se zguduiau pereţii", povesteşte Nora Iuga. Scriitorul a trecut prin ambele războaie mondiale şi a călătorit pe tot mapamondul. Stabilit în Bucureşti, a scris poezie şi proză, a făcut numeroase traduceri - pînă în 1967, cînd s-a stins din viaţă. Reproducem aici un scurt catren al său, "Numele unui lagăr de exterminare": "Că se-afla lîngă Weimar aproape-am uitat / ştiu doar atît, că se-ardeau oameni în cuptoare / mie numele locului ăsta îmi sună ciudat / nu-i şi ţara mea ţara fagilor, de ce oare?" (aluzie la Buchenwald, fiindcă în germană Bucovina se numeşte Buchenland).

Celan

Poeţii bucovineni trăiau şi scriau în acelaşi areal geografic şi lingvistic (limba germană), frecventau aceeaşi cultură, împărţeau aceeaşi istorie. Paul Celan şi Immanuel Weißglas au stat în aceeaşi bancă la Şcoala din Cernăuţi, dar drumurile lor s-au despărţit în Bucureşti. Poemul "Todesfuge", tradus complet neinspirat în româneşte drept "Tangoul morţii", a declanşat un conflict ireparabil între cei doi, Weißglas acuzîndu-l pe Celan că l-ar fi plagiat.
Paul Celan, pe numele său adevărat Paul Anchel, s-a născut la Cernăuţi, în 1920. A urmat cursurile primare şi gimnaziul la Şcoala Populară evreiască din oraş, iar la Tours a început să studieze medicina, dar, reîntors în ţară, a abandonat medicina în favoarea Facultăţii de anglistică şi romanistică din oraşul natal. Se pare că germanistica nu l-a prea atras din capul locului fiindcă, după ce mai tîrziu şi-a scris toată opera în limba germană, i-a mărturisit prietenului său din Bucureşti, Petre Solomon, într-o scrisoare: "Trister poet, silit să scrie în limba germană". După ocupaţia Cernăuţiului de către Wermacht în 1941, în oraş s-a constituit un ghetou, iar evreii au fost deportaţi în Transnistria. Mama lui Celan a fost împuşcată în lagărul transnistrean şi tatăl a murit de tifos. Paul a fost internat pentru scurt timp într-un lagăr de muncă. În 1944, s-a reîntors în Cernăuţi pentru puţină vreme, ca apoi să plece la Bucureşti, unde şi-a găsit buni prieteni, printre care Nina Cassian, Petre Solomon, Maria Banuş şi alţii. În România s-a instaurat comunismul. Regele a fost forţat să părăsească ţara; munca de redactor la Editura Cartea Rusă nu era chiar ce visase poetul. S-a hotărît să plece în Occident, dar Germania nu i-a prea priit. Membrii Grupului 47 (Gruppe 47) se pare că nu i-au înţeles poeziile, sensibilitatea germană găsindu-le prea patetice - culmea, acelaşi reproş pe care germanii îl aduc şi azi poeziei româneşti! După cum se poate deduce din corespondenţa lui cu Ingeborg Bachmann - care i-a fost mai mult decît prietenă -, nici ea nu-l lua foarte în serios, socotindu-l mai degrabă maniaco-depresiv. Decepţionat şi inadaptabil, Celan se mută la Paris, unde se însoară şi are un fiu. În 1970, în vîrstă de doar 50 de ani, se aruncă în Sena.
"...Cine / Cine-a fost acel / neam, cel asasinat, cel / negru în cer stînd drept: / joardă şi boaşe? / Rădăcină. / Rădăcină de Abraham. Rădăcină de Isaiia. A nimănui / rădăcină - o, / a noastră." ("Radix, Matrix", din volumul Trandafirul nimănui / Die Niemandsrose, Editura EST, 2007, traducere de Nora Iuga)

Weißglas, Dshu-Bai-Jan, Brenner

Immanuel Weißglas, colegul de clasă al lui Celan, s-a născut tot la Cernăuţi, a supravieţuit lagărului din Transnistria şi s-a mutat în 1945 la Bucureşti, unde a lucrat ca redactor de editură şi traducător. A semnat mai multe volume de versuri. De Hedwig Brenner, şi ea scriitoare din Cernăuţi, l-a legat o prietenie de-o viaţă. În cei doi "ani ruseşti", au lucrat la aceeaşi Bibliotecă Municipală. Immanuel Weißglas a murit în 1979, la Bucureşti.
"Şezut-am la apele Babelului / La apele Bugului şi plînsem / acum o mie şi încă o mie, acum douăzeci de ani / Şi-am frămîntat istoria / din apă şi vînt." ("Bocet babilonian")
La Guangzhon, în provincia Kanton din sudul Chinei, a murit în 1971 Dshu-Bai-Jan. Născută la Cernăuţi sub numele Klara Blum, viaţa ei a fost o odisee. În 1915, a plecat împreună cu mama ei la Viena. Acolo a studiat psihologia şi a lucrat ca jurnalistă la ziarul muncitoresc social-democrat. A devenit comunistă declarată în 1933, odată cu intrarea ei în partid. Drept mulţumire pentru un poem antifascist virulent, a fost invitată în URSS. Unsprezece ani a lucrat în Serviciul de propagandă al Armatei Roşii. A publicat numeroase volume de poezie. Destinul a făcut să se îndrăgostească nebuneşte de un chinez. Ea, o evreică fără patrie, a devenit soţia unui maoist. La scurtă vreme, el a dispărut fără urmă. Se vorbea pe la colţuri de o deportare în Siberia, dar ea refuza să creadă. După sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a început să răscolească Occidentul şi China întreagă, în căutarea iubitului pierdut. Toate nuvelele şi romanele şi le-a publicat în RDG. Romanul ei de mare succes, Păstorul şi ţesătoarea, a fost considerat o capodoperă de către Lion Feuchtwanger. S-a stins din viaţă fără să-şi mai vadă bărbatul.
"S-au strîns una-n alta potecile bătrîne / Pămîntul şchiopătează şi saltă în zig-zag / În felinare flacăra apune / şi gluma cu ghinionul stau la sfat // Ochii sclipesc, obrajii-s ca de ceară / caftanul rupt şi bucla tremurînd / cînd sufocat pe uliţă spre seară / poporul paria mai vieţuieşte, pînă cînd // Zidu-a căzut de-un veac precum o stîncă / şi totuşi au rămas în cuibu-amar / îi ţine doar durerea de părul de la tîmplă / în strîmtul lor ghetou precum un dar." ("Ghetoul cernăuţean", din Poezia Bucovinei luată de ape, editată de Amy Colin şi Alfred Kittner, 1994)
Hedwig Brenner-Langhaus s-a născut după sfîrşitul monarhiei dunărene, în 1918, la Cernăuţi. A primit o educaţie iudaică liberală. Tatăl a fost avocat, iar mama, profesoară. La zece ani rămîne orfană de tată. Urmează gimnaziul la Cernăuţi şi-şi continuă studiile o vreme la Geneva şi Viena. La începutul războiului, revine în Bucovina. Lucrează ca bibliotecară la Biblioteca din Cernăuţi, unde era angajat şi Immanuel Weißglas. În aceeaşi perioadă, îl cunoaşte şi pe Paul Anchel. Supravieţuieşte ghetoului cernăuţean. Abia în 1982 obţine permisiunea de a pleca, împreună cu familia, în Israel. A început să scrie foarte tîrziu. I-au apărut două povestiri autobiografice, evocări ale Cernăuţiului de odinioară, pe care le-a publicat într-un volum comun, alături de textele postume ale soţului ei. I s-au decernat Bundesverdienstkreuz (Crucea de merit federală), în 2012, pentru cele patru lexicoane Femei evreice în arta plastică, publicate în ultimii ani, şi Crucea de onoare austriacă pentru ştiinţă şi artă, la venerabila vîrstă de 93 de ani.
"Încet, / foarte încet, bate la uşă / sînt bine-crescută şi strig "Intră" / Nimeni nu se-arată. Mă duc să văd cine-i / întredeschid uşa / ceva îmi spune / că totuşi cineva s-a furişat în odaie / Să fi fost Elijah profetul? / Ciudat, de astă dată nu la Pessach?" ("Bătrîneţea", din volumul Zum Andenken und Nachdenken - Întru amintire şi cugetare de Hedwig şi Gottfried Brenner)

Von Rezzori, Ausländer

Gregor von Rezzori d'Arezzo descinde dintr-o familie originară din Sicilia, care a emigrat la Viena, pentru a ajunge, în cele din urmă, la Cernăuţi - unde s-a născut, în 1914, cel ce avea să devină un nume în literatura universală. Personalitate extrem de complexă, minat permanent de un neastîmpăr interior, după ce absolvă şcoala la Braşov, studiază în Austria inginerie minieră, medicină, arhitectură şi artă. În 1938, pleacă la Berlin, unde lucrează ca jurnalist la diferite posturi de radio. În 1947, transmite neobosit desfăşurarea Procesului de la Nürnberg, apare pe scenă şi în studiouri ca actor. Povestirile lui magrebine, ca şi alte anecdote sau legende se bucură de un ecou mondial. Cea mai mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în Germania Federală şi în Italia. Moare în 1998, în Toscana. Balkanische Lügengeschichten eines Fantasielandes (Poveştile mincinoase ale unei ţări imaginare din Balcani) au apărut în 1958, la Editura rororo. În prefaţă, Rezzori spune că "usturoiul este lotusul Magrebiniei" - şi oricine îşi dă seama la cine se referă. "Magrebinia e mare. Răsunetul clopotelor din turnurile în formă de ceapă ale bisericilor sale (în realitate, nu sînt în formă de ceapă, ci de usturoi, iar usturoiul este pentru Magrebinia ce e lotusul pentru India)... În capitala Magrebiniei, Metropolsk, la întretăierea principalelor artere de circulaţie, Şoseaua Pungaşilor şi Calea Hoţilor, se află restaurantul Cina, care se bucură de o faimă mondială..."
Rose Ausländer, născută în 1901, la Cernăuţi, cu numele de fată Rose Scherzer, s-a căsătorit în America, cu Ignaz Ausländer. Cînd şi-a publicat prima carte de poezie, probabil că s-a aflat într-o dilemă în privinţa numelui pentru care trebuia să opteze: Scherzer s-ar traduce în româneşte ca "glumeţ", iar Ausländer, ca "străin". Evident, a ales Ausländer. În adolescenţă, s-a refugiat, cu familia, din Cernăuţi la Budapesta, dar a revenit în oraşul natal, unde a studiat literatura la Universitate. Constantin Brunner, filozoful evreu-german, i-a servit de model, marcîndu-i opera poetică. Strînsa prietenie cu Helios Hecht o propulsează în Lumea Nouă. Ajunsă la New York, începe să publice articole şi poezii în revistele americane de limbă germană. În 1939, se întoarce din nou în Bucovina, pentru a-şi îngriji mama bolnavă. În acelaşi an, îi apare primul volum de versuri, dar peste doi ani ajunge în ghetoul cernăuţean. Supravieţuieşte nazismului într-o ascunzătoare. Abia în 1965 pleacă la Viena, iar apoi la Düsseldorf. Cu al doilea volum se impune ca nume de referinţă în poezia universală. I se acordă Crucea de merit federală. În 1988, se stinge din viaţă la Azilul de bătrîni "Nelly Sachs", din Düsseldorf. Printr-o coincidenţă, o întîlnire stranie între două mari poete care ar fi avut multe să-şi spună.
"Oraş al colinelor / încercuit cu păduri de fagi // de-a lungul pajiştilor Prutul / Plute şi înotători // Grămezi de liliac în mai / în jurul felinarelor / cărăbuşii îşi dansează / moartea // Patru limbi / vorbesc între ele aici..." ("Cernăuţi înainte de al Doilea Război Mondial")
"Munţi de brazi, duhuri verzi / la Vatra Dornei parfumează sîngele răşinei. Vechi meşteri de vară / îşi cinstesc dinastia..." ("Bucovina I")

Kittner, Gong, Winkler

Alfred Kittner, descendent dintr-o familie mixtă germano-iudaică, s-a născut în 1906, la Cernăuţi. A emigrat abia în 1980, la Düsseldorf. După absolvirea studiilor de germanistică la Breslau, lucrează - în anii '30 - ca redactor la un ziar cernăuţean. Ca toţi evreii din oraş, a ajuns în 1941 în ghetou, de unde a fost deportat în Transnistria. A supravieţuit acestui supliciu, iar în 1945, după terminarea războiului, s-a mutat la Bucureşti. Securitatea nu l-a scăpat din ochi. Sub ameninţare, a semnat ca informator. Probabil că devenise suspect datorită funcţiei pe care o ocupa ca director al Bibliotecii pentru relaţii cu străinătatea. În anul 1969, a publicat opera postumă a lui Alfred Margul-Sperber. Stabilit după 11 ani în Germania, leagă o strînsă amiciţie cu scriitoarea Edith Horowitz-Silbermann, o bună prietenă de tinereţe a lui Paul Anchel, din perioada cernăuţeană. A purtat o intensă corespondenţă cu Rose Ausländer. Moare în oraşul de pe Rin.
"În amurg văd un bărbat / stă în soare, nu e-n stare / să se abţină în lumina lui puţină / doar o linie pe cer să lase // Iată raza i se frînge / roşul îi iese din sînge / curge lent în violet / înghite bărbatul încet încet." ("Un bărbat seara")
Alfred M. Liquornik pe numele lui adevărat, s-a născut în 1920, dintr-o familie de evrei liberali. Pentru pseudonimul Gong a optat la New York, unde a emigrat în 1951. A studiat romanistică şi teoria literaturii la Cernăuţi. Întreaga familie a fost deportată în Uniunea Sovietică. El a ajuns în ghetoul cernăuţean, a reuşit să se salveze fugind în Transilvania, dar a fost descoperit şi dus într-un lagăr de muncă la Moghilev. A evadat din nou - de astă dată la Odessa, iar apoi la Bucureşti. Cînd s-a instaurat regimul comunist, a fugit la Viena, unde şi-a asigurat existenţa dînd meditaţii, făcînd emisiuni la radio şi publicînd articole prin ziare. În SUA a făcut numeroase traduceri, a fost agent literar şi scriitor liber profesionist. Sub numele de Alfred Gong a obţinut, în 1966, la Viena, prestigiosul premiu literar "Theodor Körner", pe care nu l-a mai putut ridica.
"...Galina, avem o stea blestemată / un bulgăre de zăpadă orb şi fără de rost / Doar tu şi eu am rămas aici / ca o arcă mînată de-un bici." ("Odessa")
Manfred Winkler s-a născut în 1922 la Putila, judeţul Rădăuţi, dintr-o familie de evrei înstăriţi. A urmat şcoala la Cernăuţi. În 1940, părinţii şi fraţii i-au fost deportaţi de către sovietici în Siberia, fiind consideraţi chiaburi. Winkler a intrat în Armata Roşie. În 1946, a ajuns în Timişoara. După 1959 însă, a emigrat în Israel, unde a studiat la Universitatea evreiască din Ierusalim. Din 1981, e scriitor liber profesionist, sculptor şi membru al PEN-clubului evreiesc de limbă germană.
"Cer şi acoperişuri galbene / umbrite de verdele frunzelor / între turnuri minarete / eşti un pat moale de iubire / dar şi ura-i o pătură / la fel de voluptuoasă / întinsă pe membrele tale / te-ar putea împărţi în două, în trei / ca pe-o pîine cu greutate prea mare." ("Ierusalim", din antologia Poezia Bucovinei luată de ape, editată de Amy Colin şi Alfred Kittner, 1944)

 

traducere din limba germană de Nora Iuga

Nota traducătorului
Sigur s-ar mai putea adăuga şi alte nume la această succintă prezentare a cîtorva decenii de extraordinară efervescenţă lirică, ivită în această "dulce Bucovină, veselă grădină cu pomi roditori şi mîndri feciori", vorba poetului, cînd acest ţinut aparţinea încă României. Dar cantitatea eclipsează calitatea şi de prea mulţi buni nu se mai vede cel mai bun. Sigur, există şi momente de graţie, momente unice în istoria unui loc şi a unui neam, cînd pămîntul acela rodeşte mai mult ca oricînd. Aşa s-a întîmplat cu poezia evreilor de limbă germană din Cernăuţi, în prima jumătate a secolului al XX-lea, aşa - cu cea a poeţilor germani din Banat, în a doua jumătate a aceluiaşi secol. Unii susţin că, de fapt, Cernăuţiul a fost "mica Vienă", alţii - că Timişoara. Fără îndoială, bucovinenii nu s-au bucurat de şansa unui Nobel; poate l-ar fi meritat un Celan sau o Rose Ausländer sau un Gregor von Rezzori. Dar victima, pe atunci, nu ajunsese încă să mănînce geniul, cum l-a mîncat oaia pe om în Anglia, cînd industria lînii luase avînt. Aştept, încă aştept acea mare lucrare în care să văd mîna lui Bossert strîngînd mîna lui Celan.