(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011)

O descoperire care mi-a făcut vara mai tonică şi un pic mai plină de vise a fost faptul că din Piaţa Constituţiei pleacă în fiecare zi, la ore fixe, un autocar către litoralul bulgăresc. Am profitat o singură dată de această opţiune, dar gîndul că ea rămîne valabilă tot sezonul (posibil şi în extrasezon) a fost liniştitor. Cei care n-au permis, n-au maşină şi nici şofer personal, dar sînt mari amatori să descopere farmecul în tranziţie al Balcanilor ştiu la ce mă refer. Colţişorul de mare bulgărească pe care l-am descoperit a fost minuscul: Burgas şi Sozopol, pentru cîteva zile. Surpriza locului călcat prima dată e însă altă poveste, una care s-a continuat, la scurt timp, cu varianta turcească, pe o insulă uscată, cîndva a grecilor, astăzi frecventată mai ales de surferi şi de familişti turci: Gökçeada.

Sozopol. Fotografii mişcate

Harta Turciei, copertele urecheate ale unui roman italienesc pe care l-am tîrît după mine în fiecare autogară turcească prin care mi-am întins oasele, stivele de biscuiţi Ülker, galbenul de pe coperta ghidului de conversaţie şi perechea de adidaşi plimbaţi pînă în strîmtoarea Dardanele şi înapoi or să rămînă highlight-urile acestei călătorii, începută în Bulgaria şi terminată în frumosul şi canicularul Istanbul. Vinul bulgăresc, în varianta suavă, mai puţin taninoasă, rămîne, pînă la următoarea expediţie, fericit asociat cu briza blîndă, cu serile vesele din Sozopol - un fel de Sighişoară estivală -, unde străzile întortocheate ale oraşului vechi se umplu de oameni, nu şi de zgomot, iar vechile case de lemn adăpostesc şi buticuri cochete, şi galerii de artă, şi anticariate cu uşi deschise larg. Lîngă ele, nişte doamne bătrîne stau şi acum probabil de vorbă, păzind o masă cu borcane cu miere. Ceva mai încolo alte doamne, cu şorţuri negre, aşteaptă şi ele la poartă, dar cu dulceaţă de smochine. Un grup de puşti anorexici şi agitaţi înfulecă pe stradă prăjituri supradimensionate, dintr-o cofetărie deschisă pînă tîrziu, iar la restaurantele de pe faleză te ia ameţeala răsfoind meniuri care parcă nu se mai termină. Tarabele cu cosmetice, toate ambalate în roz, demonstrează paşnic, de dimineaţa pînă seara, pentru un simbol naţional mai puţin angoasant decît profilul emaciat al lui Vlad Dracul. Iar galeriile de artă, cu miniaturi decorative, contrabalansează cu succes interioarele boltite, cu cărămidă aparentă, pe zidurile cărora se înşiră, celebre şi fioroase, măşti tradiţionale bulgăreşti. În general, fluxul de oameni, oferte şi dorinţe îşi vede de curgerea lui, fără să simţi că te ia de creieri nici pe stradă, nici pe plajă. Deşi tentaţia a existat, din Sozopol n-am plecat cu nici o carte. Ba da, cu una poştală, din care rîd fericite nişte domnişoare rotofeie care ştiau, cu siguranţă, cu ce se mănîncă o baclava.

Din Dardanele, privind către Grecia

Despre trecerea din Bulgaria în Turcia n-am să spun decît că a durat o zi întreagă, nici prea veselă, nici prea tristă, cum se întîmplă cînd n-ai încotro şi sari din autobuz în autobuz, pînă la destinaţia finală - în cazul nostru, Eceabat (în regiunea Çanakkale, estul peninsulei Gelibolu), portul de unde urma să trecem a doua zi cu feribotul către Gökçeada. Locul în sine e extrem de ofertant, în special pentru excursii din raţiuni istorice: e cel mai apropiat oraş de cîmpul pe care s-au dat luptele de la Gallipoli, în timpul Primului Război Mondial. Cum atunci au murit peste 100.000 de soldaţi, mare parte din trupele neozeelandeze şi australiene, sînt foarte mulţi străini din aceste ţări care vizitează regiunea. Asta era şi explicaţia pentru diavolii tazmanieni, rafturile de National Geographic, plăcile de surf şi cangurii de pe afişele din holul hotelului în care ne-am prăbuşit în acea noapte (The Crowded House, pentru cine s-ar trezi în dispoziţia potrivită!). A doua zi dimineaţa, cu atenţia mult îmbunătăţită după somn, cafea şi mic dejun, am reperat, în biblioteca-volantă din acelaşi hol, o piesă îndelung rîvnită: The Collected Dorothy Parker. Ediţia de la Penguin, şi coperta cu două ţigăruşe paralele, pe fond roşu, cu ruj auriu în fundal. Era aproape neatinsă, acum e vag ridată pe la margini din cauza condiţiilor din rucsac. Dar interiorul e la fel de înviorător ca în dimineaţa cînd am dat pentru prima dată cu ochii de ea: "Oh, life is a glorious cycle of song, / A medley of extemporanea; /And love is a thing that can never go wrong; / And I am Marie of Romania."
Cu această certitudine confirmată, ne-am îmbarcat către Gökçeada, cea mai vestică şi mai mare insulă a Turciei, locul acţiunii pentru următoarele aproximativ zece zile de vacanţă. Odată se numise Imbros, şi aşa o pomenise şi Homer într-un cînt - Insula Vînturilor. Gökçeada, după numele mai nou, are o lungă şi încordată istorie, în care partea de conflict ocupă multe pagini. Încordările dintre greci şi turci au dus la emigrări în masă, aşa că astăzi, pe insulă, au rămas o minusculă comunitate de greci, multe influenţe în bucătărie şi numele caselor, scrijelite cu litere eline pe ziduri părăsite. Seara, din Erski Bademli (un sat potolit, cocoţat pe stînci), se adună localnici şi turişti, cu copii, cu scaune şi cu aparate de fotografiat, să privească apusul peste insula Samothraki, care pare la o zvîrlitură de băţ. La apus, Samothraki e, probabil, cel mai spectaculos şi, în consecinţă, cel mai fotografiat peisaj din Gökçeada!

Cu cărţile la umbră

Într-o casă cocoţată în vîrful dealului, într-un sat în care ziua nu se auzeau decît greierii cîrîind, iar noaptea strigătul muezinului la ore mici, am aruncat şaluri peste cotloane umbroase, am golit rucsacul de cărţi, rochii şi caiete şi am citit. Dimineaţa, din curte, vedeam toată valea printre copaci şi tufe umbroase, vedeam marea, sau poate că cerul şi hamacul erau de ajuns ca să pot să mi-o închipui. Coboram printre case zdravene, din piatră, înecate în umbră şi huzur, pe lîngă smochini şi garduri vii, năpădite de flori şi de leandri, lăsînd în urmă dealurile înroşite de secetă, şi ajungeam la mare. Mirosea a ceva amar şi a peşte prăjit şi nu era muzică; doar voci străine, cînd şi cînd, strigînd cîte ceva în turcă. Am întîlnit un singur cuplu de englezi şi cîţiva bulgari (veniţi pentru surf, probabil), în rest erau doar turci în vilegiatură paşnică şi confortabilă, cu SUV-urile dînd pe dinafară de tot calabalîcul necesar unei zile de plajă, cu picnic inclus, pentru o familie numeroasă.

Citind în pace şi netulburare, nu de puţine ori am avut senzaţia aia de ameţeală, din pragul leşinului sau al somnului, cu soarele arzînd şi pîrjolind din toate părţile. Aşa am înaintat, ba intrigată, ba încruntată, ba curioasă şi, către final, dezamăgită, printr-un roman bulgăresc special ales pentru vacanţa asta: Rîul de sticlă de Emil Andreev (traducere din bulgară de Mariana Mangiulea, Editura Humanitas). Cu marea la picioare, am tras aer în piept şi am savurat perspectiva unei cărţi mult amînate, un roman straniu şi plin de ambiguităţi psihologice, săţiosul Discipol al lui Iris Murdoch, unul din puţinele titluri fără nici o legătură cu peisajul, în ediţia veche, de la Univers, tradusă de Antoaneta Ralian. Am citit şi cu plăcere, şi cu o sprînceană ridicată cartea lui Sachaverell Sitwell despre România, Călătorie în România (tradusă de Maria Berza pentru Editura Humanitas). Am avansat prin jurnalul lui Sitwell la pas cu o altă carte, una în care era pus în context şi comentat. E un volum despre imaginarul asociat de britanici Balcanilor, o carte foarte inteligent montată, plină de informaţii, care dă un inventar precis al clişeelor şi al proiecţiilor pe care le-a suscitat această zonă, din copilăria Romantismului şi pînă de curînd: Inventarea Ruritaniei. Imperialismul imaginaţiei de Vesna Goldsworthy (traducere Luminiţa Cioroianu, Editura Curtea Veche, 2002). Am citit despre Lord Byron şi despre Dracula, despre Crima din Orient Express şi despre poveştile de dragoste inventate la curţile monarhilor din Balcani, despre Imperiul Otoman, despre englezoaice în voiaj prin Transilvania, despre războaie şi cîte şi mai cîte.

Biblioteca-fantomă

Documentarul din cărţi, montat din mers şi confruntat cu peisajul, a fost completat cu fiecare întîlnire, cu fiecare cuvînt nou în limba turcă pe care am fost în stare să-l rostesc inteligibil şi cu fiecare gest decodat corect de brutari ori de gazdele noastre (femei cu nume de proprietărese: Şefica şi Şerifa, în transcriere fonetică!). Satele din Gökçeada erau primitoare; satele-fantomă, odată locuite de greci, astăzi ruine năpădite de iarbă şi păianjeni, te ademeneau hipnotic, dar, ca să comunici orice despre toate astea, limba engleză era inutilă. Sătenii n-o vorbesc, iar punctele de informare au, e drept, ghiduri traduse, numai că angajaţii se aşteaptă mai mult la familii de turci decît la valuri de străini.
Într-o după-amiază tîrzie, după o plimbare printre ruinele unui sat părăsit, izolat în alt vîrf de deal, şi adormit într-o siestă nederanjată decît de pisici şi de cîteva capre slăbănoage, am dat de o bibliotecă absolut neverosimilă. Ocupa un perete întreg într-o cafenea umbrită, în faţa căreia se strîngeau puţinii localnici, pe scaune de lemn, la un pahar de ceai sau la un degetar de cafea. Cărţile, în turcă, germană, engleză sau franceză, erau protejate de o vitrină, în spatele căreia se odihneau, departe de arşiţă şi de praf, Panait Istrati, Ionesco, Julia Kristeva, ruşi grămadă, Simone de Beauvoir, Nietzsche şi cîţi alţii. Am luat La femme rompue, o ediţie ieftină, de buzunar, tradusă în engleză, şi am citit din prima povestire pînă s-a înserat. Era o rupere de ritm completă, năucitoare, un plonjon din-tr-un sat pe trei sferturi abandonat, în forfota bulevardelor pariziene, dintr-o dimineaţă oarecare. Nici acum nu ştiu ce e cu biblioteca aia, nu era nimeni care să înţeleagă ce voiam să aflăm, sau n-am înţeles noi ce ni s-a explicat. Acasă, am regăsit propriul exemplar, şi multe, multe alte cărţi care or să continue călătoria asta; sau, şi mai reconfortant, care or să pregătească reîntoarcerea. Una e Călătorie nesfîrşită de Claudio Magris, în care am găsit atîtea pasaje preţioase şi un posibil motto, liniştitor: "A călători nu pentru a ajunge, ci pentru a călători, pentru a ajunge cît mai tîrziu posibil, pentru a nu ajunge, dacă se poate, niciodată."