(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 62, iulie 2011)

Scriitorul timişorean Daniel Vighi conduce de zece ani gruparea culturală „Ariergarda“, însă membrii acesteia au trecut de mult de faza cenaclurilor literare şi a atelierelor de scris creator. Filmele documentare cu boemii oraşului, cu uliţe şi castele, dicţionarul de poeţi alcoolici, sărbătorile străzilor vechi sau chiar urmărirea unui criminal de război – acestea sînt doar cîteva dintre activităţile grupării. La catedră, profesorul Daniel Vighi face cursuri aproape experimentale şi îşi duce studenţii pe planete necunoscute unde îi învaţă de la zero tot ceea ce înseamnă viaţa din jurul lor.
 
Ce face gruparea „Ariergarda“ acum, de cînd s-a pus pauză la cenaclurile literare?  
N-am mai făcut cenacluri pentru că am fost implicaţi în proiecte cu străzile istorice ale Timişoarei, pe zona de patrimoniu. N-am renunţat la literatură, numai că „Ariergarda“ şi-a diversificat departamentele. Pe lîngă cel de literatură am mai făcut unul de scriere de proiecte culturale.
 
Acest departament este în colaborare şi cu masteratul dvs. de management cultural?
Da. Masteratul a fost o idee mai veche, din anii ’90, pe care, mărturisesc, am furat-o de pe un gard. Era un afiş în care o facultate privată zicea că e în căutare de studenţi pentru o secţie de management cultural. Mi-a plăcut atît de mult sintagma şi am simţit că e ceva cu ea. Între timp, facultatea aceea a dispărut şi atunci i-am făcut eu o propunere rectorului de la Universitatea de Vest din Timişoara.

„Ariergarda“ a avut mereu în vedere nu doar literatura, ci şi atitudinea. Am moştenit chestia asta, şi eu, şi Viorel Marineasa, de la prietenii noştri germani din anii ’80. Stăteam şi ne uitam la ei aşa, de peste gard, noi cu admiraţie, alţii cu ură sau indiferenţă. Ne plăcea atitudinea Hertei Müller, a lui Richard Wagner, în legătură cu lumea în care trăiam. Noi, românii, pileam la epitete, făceam rezistenţă prin cultură. Ei făceau rezistenţă pur şi simplu. Literatura era o componentă fundamentală, dar mai importantă decît literatura era o formă de rezistenţă. Ne-am uitat cu admiraţie la lucrurile astea, dar nu am fost atît de vehement împotriva regimului. Am socotit că literatura trebuie să aibă o faţetă angrenată în lumea în care trăieşte ea. Nu să fie tezistă, dar să-i pese de ceva. Cea mai mare ameninţare e legată de dragele noastre ziduri bătrîne de patrimoniu, curţi interioare, locuri în care pe vremuri melancolizam cu poezii, beam votcă proastă sovietică prin zone atît de frumoase ale arhitecturii în ruină a Timişoarei.
 
De altfel şi scrieţi despre asta.
Am scris tot timpul, şi în presă, şi în cărţi. Am trăit şi am îmbătrînit între ziduri, ca noi toţi, de asta încerc să le apăr. Uite, de exemplu, în Timişoara a venit Kaufland-ul şi a distrus Fructus-ul. Livius Ciocârlie îmi spunea că nu-şi mai regăseşte locurile copilăriei şi ale tinereţii lui şi că a plecat la Bucureşti fără părere de rău pentru că oricum nu mai este ce a fost. În locul clădirilor cu arhitectură industrială au trîntit un cub. Interesul e să facă bani şi să nu rămînă nimic în urmă.

Aşa că ne-am implicat şi în aspectul ăsta de apărare a patrimoniului. Cum am putea să o facem? Cel mai bine prin mijloacele artei, ale literaturii, filmului şi prin a atrage atenţia. Să facem manifestări cît mai ample, pentru că degeaba sîntem într-un cerc restrîns. Să legăm într-un fel lucrurile şi de turism, să punem în valoare, să arătăm că există un potenţial. Atunci am făcut sărbători ale străzilor istorice din Timişoara – trei ediţii. Am început cu strada Emanuil Ungureanu, unde s-au plimbat doi împăraţi ai Austriei pe vremuri. Am descoperit personaje extrem de interesante, fiecare clădire cu istoria şi cu poveştile ei, apoi am început să scriem literatură, în cadrul „Ariergarda“. Nu e la comandă, fiecare e liber să trateze cum vrea. Sînt nişte experimente extrem de interesante. A urmat strada Eugeniu de Savoya, a ieşit o carte interesantă, în patru limbi – limbile străzii. În 2010 a fost rîndul străzii Mercy. Cînd vor fi bani, vom scoate şi aici o carte. Urmează strada Augustin Pacha, pe tematică de curţi interioare. De fiecare dată am gîndit sărbători cu muzică, lecturi, activităţi de tot felul.
 
Înainte de proiectele de promovare a arhitecturii vechi, la „Ariergarda“ s-au organizat totuşi şi cenacluri, ateliere de scris creator.
Au fost. Acum cîţiva ani, membrii „Ariergarda“ au pregătit şi patru romane de debut. Este vorba despre Daniela Raţiu, Alexandru Potcoavă, Gheorghe Miron şi Simona Constantinovici. Au ieşit interesante. M-aş fi aşteptat la un premiu al filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, dar din păcate n-a fost să fie, nu ştiu din ce considerente. A fost un moment important al literaturii de aici. După care am continuat aceste întîlniri de scris creator, dar am trecut treptat spre proiecte în care literatura să fie doar o parte componentă a proiectului. A fost şi cazul criminalului de război.
 
Este vorba de un proiect literar care porneşte de la fapte reale. Membrii „Ariergarda“ au fost pe urmele unui criminal de război, Androhov, care s-a ascuns zeci de ani într-o localitate din judeţul Arad şi care, deşi era un intelectual ucrainean, a lucrat la Gostat. În 1966, Androhov a fost găsit, arestat şi expulzat în Uniunea Sovietică, pentru a fi judecat. Ce s-a întîmplat cu acest proiect, între timp?
Am început să facem anchetele şi deplasări la Bulci, satul în care a locuit Androhov. Am scris proză, mascare-demascare, am scormonit arhivele, am făcut interviuri şi ne-am imaginat cum era el. Apoi am dat şi de fotografia lui, alături de soţia sa. Au fost nişte realizări, şi acum vrem să facem o carte. Avem peste 300 de pagini, inclusiv metatext foarte interesant. Sigur că nu am ajuns pînă la capăt să vedem ce s-a întîmplat cu Androhov, dar acest suspans poate fi unul benefic. Androhov a fost dus în Uniunea Sovietică, la 70 de ani – ce s-o fi întîmplat cu el după aia rămîne un final deschis. Urmează doar construcţia cărţii, corectură, punere în pagină.
 
„Herta Müller – explozivă, minunată“
 
Aţi făcut parte, la un moment dat, din acelaşi cerc cultural cu Herta Müller, pe care aţi menţionat-o mai devreme...
Da, într-un fel. Ei, scriitorii de limbă germană, făceau parte dintr-un cerc literar al lor, un cenaclu, iar relaţiile cu românii erau pe afinităţi personale şi pe un anume tip de atitudine faţă de regim, pe care o aveam şi noi. Dar nu în măsura pe care au avut-o ei, asta sub nici o formă! Eram însă nişte apropiaţi ai lor. Ei au avut cenaclul lor, „Universitas“, la Casa Studenţilor, patronat de scriitorul Viorel Marineasa, care era atunci metodist. Acolo a debutat Herta Müller, cu poezie. Cenaclurile erau absolut explozive. Mai era un cenaclu unguresc şi Cenaclul „H.G. Wells“, de science fiction.
 
Iar dvs. mergeaţi la al patrulea cenaclu timişorean din acea perioadă.
Da, la Cenaclul „Pavel Dan“. Dar chiar şi aşa, eram într-un fel de solidaritate cu toţii.
 
Vi s-au pus multe întrebări imediat după ce Herta Müller a cîştigat Premiul Nobel, pentru că toată lumea căuta oameni care să o ştie. Totuşi, în cîteva cuvinte, cum v-o amintiţi?
Fumătoare înrăită. Ei, scriitorii de limbă germană, erau mereu în gaşcă. La Casa Tineretului din Timişoara era o cinematecă unde ne întîlneam. Spre exemplu, îmi aduc aminte că am fost de mai multe ori, în grup, la Cuţitul în apă, iar Herta era explozivă, minunată. Şi restul erau la fel – Richard Wagner, de exemplu. Şi ştii de ce? Pentru că erau liberi! Iar noi, românii, atraşi de ei tocmai de asta.
 
De ce erau aşa de liberi?
Pentru că ei înjurau pe faţă, direct, se luptau direct cu Securitatea. E o libertate pe care o dobîndeşti, cred, după ce treci de primele anchete ale Securităţii. De asta erau aşa liberi, reuşiseră să facă faţă. Trecuseră de pragul spaimei.
 
Cînd a venit în România, am văzut o Herta Müller pornită, agresivă într-un fel.
Pentru că Herta Müller este o fată boemă, underground, căreia nu i-au plăcut niciodată chestiile astea oficiale. Îmi închipui cît de greu a suportat tot convenţionalismul de la acordarea Premiului Nobel. Eu m-am mai întîlnit cu ea, cu cîţiva ani în urmă, cînd a venit în Timişoara. Era neschimbată. Am fost la fabrică unde a lucrat ea şi la cimitir. A fost la o prietenă la mormînt, o croitoreasă care a murit din cauza unui cancer pulmonar. Herta a aprins o ţigară şi i-a pus-o pe mormînt prietenei sale, pentru că acesteia îi plăcea să fumeze. A făcut asta, deşi între timp aflase că o turnase la Securitate. Ei nu-i plac festivităţile şi festivismele, are un fel de delicateţe pe care o ascunde sub agresivitate. N-aş zice timiditate, pentru că asta şi-o depăşeşte, dar un soi de sensibilitate mascată sub o atitudine ofensivă.
 
Cum ar mai putea vizita Timişoara, acum, după ce a cîştigat Nobel-ul? Mai ales că aici s-a format ca scriitor. Ar trebui invitată de un oficial? De un prieten din lumea literară?
Herta este imprevizibilă şi deciziile sînt ale ei. De exemplu, a venit de la Berlin la Stuttgart, cînd am avut eu lectură cu Viorel Marineasa. A venit atîta drum pentru o oră de lectură, în 2006. Acum, după cîştigarea Premiului Nobel, nu ştiu cine ar fi cel mai potrivit să o invite. Oricum, şi dacă vine, probabil va fi într-un cerc restrîns, aşa cum îi place ei. Relaţiile pe care le am cu ea sînt, totuşi, de încredere. Eu i-am făcut filmul de prezentare pentru Premiul Nobel în Timişoara, prin televiziunea suedeză. A venit o echipă de acolo trimisă direct la mine. Eu i-am dus în diverse locuri pentru a filma.
 
„Nimeni nu mai citeşte cît şi cum ar trebui“
 
Există viaţă culturală în Timişoara? Nu în comparaţie cu Bucureştiul, comparativ cu alte oraşe de aceeaşi talie; de exemplu, Cluj.
Există, dar slabă. Comparativ cu oraşe care au tradiţie universitară cum ar fi Iaşiul şi Clujul, nu. Sigur, Timişoara este un oraş cu o viaţă culturală, doar că e de Divizia B. În Liga Campionilor este Bucureştiul, în Divizia A sînt Iaşiul şi Clujul, apoi sîntem noi, Oradea, Aradul, Sibiul. Oricum, şi în Timişoara se întîmplă lucruri interesante – muzică, teatru, literatură. Doar că literatura nu are tradiţie, nu are vechime, şi le-am spus asta şi studenţilor. Nu are obligaţii şi nu are de onorat nimic. Nici pe Sadoveanu, nici pe Marin Preda, nu are nimic în spate şi de asta este mai liberă, este postmodernă, îşi depăşeşte genurile, se joacă.
 
Plus că unii dintre cei mai cunoscuţi scriitori timişoreni nici măcar nu sînt din Timişoara.
Nu, dar trăiesc aici. Foarţă e din Turnu Severin, dar este timişorean pentru că toată viaţa lui a scris aici. Noi pe lîngă el am învăţat literatură, iar el a creat un stil. El, Ujică, Adriana Babeţi sînt scriitori care nu se înscriu în tradiţia genurilor şi care sînt mai legaţi de cuvîntul ăsta hulit pe nedrept, „postmodernitatea“.
 
La Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest predaţi literatură română contemporană. Cum reuşiţi să îi scoateţi pe studenţi cu capul din cursurile plictisitoare?
Ăsta este unul dintre obiectivele mele. Reuşesc într-o anumită măsură. Deşi, n-o să-ţi vină să crezi, am reuşit mai bine cînd am predat literatură veche. Am găsit atunci tot felul de relaţionări cu arta plastică, cu filmul, cu Internetul, cu toate chestiile astea.
 
Mai demult proiectaţi filme în timpul orelor pe care le aveaţi seara la Universitate. Eraţi singurul profesor din facultate, în perioada aceea, la ale cărui cursuri veneau să asiste studenţi şi de la alte specialităţi.
Da, şi acum fac asta. La examen combin un Dimov şi Clovnii lui Fellini, sau Simplerozele şi Claude Monet, şi încerc să fac ceva mai mult decît o estetică a textului. Nu contest că teoria textului este necesară, dar încerc să îmbunătăţesc relaţia cu literatura care e în mare suferinţă, în cazul elevilor şi studenţilor. Fac asta prin relaţionările cu film, cu artă plastică sau muzică. Dacă predau generaţia optzecistă, apoi o să vreau să predau tot contextul şi ajung pînă la rock, la beat, la mişcarea hippie, lucruri care să-i mai încălzească, pentru că o poezie este expresia unei sensibilităţi care se naşte nu doar din ea însăşi, ci din muzică, dintr-o poveste din anii ’80, dintr-o pereche de blugi. Încerc să nu rămîn cantonat doar pe istorie literară.

Trebuie să mărturisesc, însă, că acum sînt puţin mai didactic pentru că sînt obsedat de următorul lucru. Nu mă interesează în primul rînd studenţii excepţionali, cei care sînt de 10, curioşi, ci mă interesează studentul indiferent cultural, ăla mă provoacă grozav, mă atrage să reuşesc să-l stîrnesc minim. Dacă reuşesc să fac asta printr-o frază muzicală, printr-un vers, printr-o imagine, prin ceva – e un pariu care mă fascinează. Altfel, riscăm să ne creăm nişte alibiuri cu studenţii buni. Trebuie să ridicăm nivelul cultural puţin şi ai nevoie de o întreagă strategie, cum să îl apropii de la manele la blues, apoi la jazz. Trebuie să-l scoţi de la poezia propagandistică, să-l duci înspre Mircea Ivănescu.

E greu, ştiu, dar poţi să faci asta prin anumite canale, vorbind despre poezie cît mai simplu, mai ales punînd în valoare textul literar. Trebuie să avem mare grijă, studenţii de valoare vor citi şi singuri critica criticii şi metatextul. Dar eu zic că studentul de 6 şi 7 e atras mai degrabă de text, atunci cînd se întîlneşte cu el, pentru că ar putea să găsească acolo nişte lucruri. La început rîde, apoi îl pune pe gînduri. Le-am prezentat studenţilor Ioan Es. Pop, la început au zis că este scandalos, dar erau şi atraşi într-un fel, pentru că e un tip de sensibilitate comună, de la versurile hip-hop la sensibilitatea mai aspră a generaţiilor care scriu antiliric. Or, toate lucrurile astea mă provoacă şi mă interesează.
 
Dar studenţii vin din mediul liceului, unde aşa au fost învăţaţi, să tocească... Vă lasă să le „defiletaţi şuruburile“ sau există o rezistenţă?
Nu, nu mă lasă. De exemplu, şi-ar dori foarte mult examene scrise, or acestea sînt o copiere fără margini, n-ai cum să-i opreşti. Nu este ca şi examenul de tip oral, pe texte, cu întrebări. Sigur, durează mai mult, e obositor, dar acest lucru îi obligă să înţeleagă textul literar, să se apropie de estetica artei moderne. După ce vor înţelege, asta îi va obliga şi să se îmbrace altfel, să se uite la alte filme, să asculte altă muzică, să vadă altfel lumea.

Desigur, trebuie multă abilitate. Trebuie vorbit şi de contracultură, şi de subcultură, cu o anumită înţelepciune. Dar nu poţi să stai ca găina pe ou, să spui că ai în buzunarul tău valorile estetice nenegociabile, că le ştii pe toate şi să decretezi de la înălţimea catedrei cine este, de exemplu, cel mai mare poet.
 
Adică, într-un fel, trebuie puţin „obligaţi“ să fie liberi?
Exact! Pentru că arta modernă este într-un fel o afacere a libertăţii. De exemplu, le aduc studenţilor poezie din perioada proletcultistă şi poezie din aceeaşi perioadă scrisă de oamenii liberi. Veronica Porumbacu şi Constant Tonegaru. Asta ca să vadă singuri de ce unul dintre ei e liber şi în ce fel. Sigur, ei pot zice – uite ce tîmpenii scrie aici Tonegaru, că miroase a motorină părul iubitei şi asta este scandalos şi tîmpit, pentru că de obicei trebuie să miroase a levănţică. Artă moartă vs artă vie.
 
Mai citesc tinerii? Nu neapărat studenţii de nota 10.
Nu prea mai citesc. Sînt informaţi pe tot felul de domenii, dar citesc puţin, iar criza lecturii e generalizată şi la profesori, şi în licee. Toată lumea dă vina pe elevi şi pe studenţi că nu citesc, dar nimeni nu mai citeşte cît şi cum ar trebui.
 
Dar nu cumva asta cu oamenii care nu citesc e un fel de prejudecată ca aceea cu „românii sînt leneşi“, „românii sînt săraci“?
Nu, criza lecturii există, doar că este generalizată în toată lumea. Există, la un anumit nivel, nevoia de a te folosi de lecturile pe care le-ai avut, dar trebuie totuşi să le ai. Fernando Pessoa spunea într-un citat al lui Eugen Negrici: „Nu mai am timp să citesc, e mult mai importantă orice clipă a vieţii pe care o trăiesc.“ Dar spunea asta din adîncul culturii.
 
„A avea un epic limpede cu miză“
 
Ce părere aveţi despre teoria provincialismului în cultură? Fraze de genul „Noi sîntem timişoreni, bucureştenii nu ne bagă în seamă, sîntem dezavantajaţi pentru că nu locuim în Capitală“.
Niciodată n-am fost de acord cu chestia asta. Nu are nici o relevanţă. Scriitorii importanţi sînt băgaţi în seamă oriunde ar locui. Nu cred că trebuie să gîndim aşa, ci în termenii următori: există un fenomen de descentralizare a imaginarului creator. Cu cît eşti mai periferic în ceea ce scrii, de la Salman Rushdie la ştiu eu ce scriitor japonez, s-ar putea să fie chiar un atu. În literaturile europene de după anii ’70 s-au afirmat mulţi scriitori, în dauna metropolelor culturale tradiţionale – cum ar fi Parisul, Berlinul sau Londra. Nu trebuie să ne sperie, ci să ne îndemne să facem performanţă. În plus, plăcerea scrisului e minunată şi nu poate fi comparată cu nimic.
 
Una dintre întrebările formulate cel mai des atunci cînd vine vorba de cultură: De ce nu se cîştigă bine din artă în România?
Nu se cîştigă nici în alte părţi. Există eventual sisteme de a trăi, din burse în burse, din lecturi în lecturi, e groaznic. Se trăieşte peste tot greu din cultură. Arta este expresia libertăţii, poţi să încerci să scrii ca să faci bani, dar nici asta nu iese întotdeauna. Uite, Harry Potter, faţă de cărţile lui Dan Brown, nu e scris rău. Dan Brown e fără umor, iar asta nu-mi place, are un tezism încrîncenat. Harry Potter e o carte surîzătoare, aduce a Alice în Ţara Minunilor. Plus că umorul e foarte important în literatură, alături de capacitatea de a fi ironic şi, mai ales, autoironic. Este o scriere fantasy inteligentă, deloc vulgară în sensul estetic. Am plecat cu prejudecăţi atunci cînd am început să citesc, dar autoarea J.K. Rowling se joacă frumos cu stereotipiile.
Pe de altă parte, mă interesează – şi ăsta e alt un pariu interesant – să fii atrăgător, limpede la lectură, dar să ai profunzime. Să nu sari pe bietul cititor de la început cu nişte impenetrabilităţi. Să-l atragi şi după asta să-i oferi, să poţi să faci din epic nişte straturi de inteligenţă mai mare a semnificaţiilor, în ciuda unor abordări aparent limpezi. Aici e un risc, dacă nu ai suficientă inteligenţă a textului, rişti să cazi în reportaj şi în proză unilaterală, fără adîncime sau miză. A avea un epic limpede cu miză e o tradiţie interesantă de la Borges sau alţi sud-americani. De exemplu, cînd îl citeşti pe Llosa, vezi cum face lucrurile astea. Apoi Márquez, Kundera, care au capacitatea de a povesti frumos. Sînt mulţi – şi ruşii, şi ungurii. Péter Nádas, Esterházy sînt scriitori foarte inteligenţi şi care sînt atrăgători dincolo de lectură, simţi o miză literară, că poţi să găseşti mai mult. De exemplu, la generaţia tînără, care a redescoperit epicul, există acest risc al unei proze reportericeşti subţiri, o proză de notaţie, iar în spatele ei, de multe ori, nu se află o miză omenească.
 
Ce credeţi că le lipseşte scriitorilor români pentru a deveni internaţionali?
Le lipseşte limba – primul obstacol foarte greu de depăşit. Apoi, o imagine pozitivă. Sîntem periferici cultural. Sîntem anonimi. Degeaba ne împăunăm în ţară, cînd mergi afară ai altă senzaţie. Ca anonimitate, sîntem mult sub scriitorii unguri, polonezi, cehi, ruşi – nu mai spun. România este o ţară anonimă, care nu reuşeşte. Cinematografia e o şansă care să tragă după ea şi alte domenii. M-ar interesa, de exemplu, la „Ariergarda“, să facem un experiment literar despre ţigani, interlopi – teme extraordinare. Un fel de roman „docu-fiction“, să reuşeşti să te apropii de alte lumi.
 
La limita jurnalismului, oricum.
Sigur, dar să devină literatură. Pentru că noi nu ne fructificăm toate realităţile spectaculoase ale ţării.
 
Ce teme/imagini/teritorii/lumi ar putea să folosească scriitorii români şi nu sînt uzitate?
Corupţie, prostituţie, sărăcie extremă, boschetari, ţigani – toată lumea pe care o socotim nedemnă de o a face subiect de literatură şi care, de fapt, ar putea să se vîndă grozav peste graniţe. Pe mine mă fascinează, dar nu ştiu cum să mă apropii de aceste medii. Trebuie folosite aceste lucruri, aceste realităţi „nenobile“, care sînt foarte expresive din punct de vedere literar şi cu un potenţial incredibil.
 
Credeţi că ar putea funcţiona la fel de bine şi în literatură această „reţetă“ a comunismului care merge în noul val al cinematografiei?
Eu zic că ar trebui să vină o vreme în care să se vîndă şi capitalismul românesc în zona lui abjectă, care e minunată. Nu doar comunismul. Lumea asta a grandomaniei şi a ilegalităţilor e un teritoriu interesant. Avem un teritoriu care nu este suficient exploatat. Mă uit fascinat la boschetarii care dorm în canale. Ce lume au ei acolo? E un alt continent al României. Dar ar trebui să trăieşti o perioadă printre ei, ca să te documentezi, pentru că e una să iei un interviu convenţional, şi alta – să trăieşti un an în mijlocul unor ţigani culegători de ciuperci la Radna. Sînt o sumedenie de posibilităţi pe care le are România, epic vorbind.
 
Apropo de libertatea de care vorbeaţi, dvs. sînteţi liber ca scriitor?
Da. Mă consider liber.
 
Sînteţi în situaţia aceea ideală în care nu depindeţi de nimeni şi de nimic, de burse, de termene?
Da, fac ce vreau. Scriu. De asta am atîtea cărţi şi nu le-am publicat încă. Sînt norocos. Problema e cînd ajungi cu cărţile la edituri, să faci promovări, să stai ca o mortăciune în faţa unor inşi care trebuie să te laude. De asta nici nu am dat pînă acum la tipar cele trei romane. Mă îngrozeşte, de asta le tot amîn şi cred că le amîn pînă mor (rîde). Să se ocupe de ele cine vrea, după aia.
 
Despre ce cărţi e vorba?
Am trei romane dintr-o trilogie, Corso, care este gata. Mai am o carte scrisă, Istoria din cutia de pantofi, din care am tot publicat în Observatorul cultural, şi acum lucrez la un alt roman, pe o temă a reveriei. Sînt de fapt două reverii pe care le-am avut, legate de Toate pînzele sus şi de Moby Dick. Pornind de la aceste romane marinăreşti, într-un joc absurd, cu un epic fantasy, am găsit titlul: Expediţia goeletei Remeny. Remeny înseamnă „speranţă“ în ungureşte, asta apropo de vaporul din Toate pînzele sus. Este un joc.
 
Într-un univers paralel, în care nu este nici scriitor, nici profesor, ce face Daniel Vighi?
Stă pe malul Mureşului, se uită la peşti şi îşi doreşte o undiţă în amintirea vremurilor cînd era pescar.
 
 
interviu realizat de Lavinia BĂLULESCU
 
_____
Daniel Vighi  (n. 1956) a absolvit în 1980 Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, iar din 1990 este redactor al revistei Orizont. A debutat în anul 1985 cu volumul de proză scurtă Povestiri cu strada Depozitului (Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor). A mai publicat (selectiv): Însemnare despre anii din urmă (roman, 1989), Valahia de mucava (eseu, 1996, Premiul ASPRO), Decembrie, ora 10 (roman, 1997, Premiul ASPRO), Tentaţia Orientului (eseuri, 1998), Insula de vară (roman, 1999), Apocalipsa 9 (proză scurtă, 1999), Lumea la 1848 (studii de istorie literară şi imagologie, 2003), Personajul istoric în literatura paşoptistă (istorie literară, 2003), Misterele castelului Solitude (roman, 2005), Cometa Hale-Bopp (roman, 2007), Onoarea şi onorariul (studiu universitar, 2007). A realizat proiectul epic în documentarele artistice Pubi şi Fiameta (producţie studioul Film and Go) şi documentarul artistic Boema de Timişoara (producţie TVR Timişoara) care a cîştigat un premiu de film documentar în Slovenia şi a fost nominalizat la un festival de film documentar la Paris. În 2005 a fost distins cu Premiul pentru literatură al Fundaţiei Principesa Margareta. Proza lui a fost tradusă în mai multe limbi. În prezent este conferenţiar universitar la Catedra de literatură română şi comparată a Facultăţii de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara.