(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 87, august 2013)

 

La aproape douăzeci de ani de la căderea succesivă a regimurilor comuniste din Europa de Est, Turnul lui Uwe Tellkamp (apărut în 2008 la Suhrkamp Verlag), un roman al scufundării definitive a societăţii socialiste în neanturile utopiei, a devenit imediat un bestseller, fiind tradus în peste zece limbi europene şi răsplătit cu Premiul Uwe Johnson, Premiul German de Carte şi Premiul Naţional German. Succesul cu adevărat extraordinar de critică şi de public demonstrează că această operă cu respiraţie amplă şi complex elaborată ce stă mărturie prăbuşirii Imperiului Roman de Răsărit, cum îi spune autorul, a reuşit să atingă, în straturile mai profunde ale lecturii, un nerv al timpului, redînd întocmai nu atît o înşiruire de fapte, ci o sferă de trăire a celor o mie de lucruri mărunte, ascunsă parcă la marginea marilor evenimente. E vorba de un fel de dimensiune intelectuală privată, prea bine cunoscută românilor care au apucat duplicitatea şi refugierea în cultură de pe vremea odiosului regim. Născut în 1968 la Dresda şi copilărind oarecum între două lumi, realitatea oficială a directivelor de partid şi, respectiv, cercul discret şi erudit al familiei şi prietenilor, ferit de priviri şi evenimente, Uwe Tellkamp ştie să recupereze printr-un limbaj saturat de metafore ambianţa aparte din cartierul de vile al Dresdei care i-a imprimat copilăria şi tinereţea şi să surprindă, cu încetinitorul parcă, aspecte percutante ale momentelor de cumpănă ce au marcat sfârşitul dictaturii comuniste. Primele succese le-a înregistrat ca poet. Romanul său de debut - Ştiuca, visele şi cafeneaua portugheză - a apărut în anul 2000, iar pentru Somnul în ceasuri a obţinut Premiul "Ingeborg Bachmann" în 2004. În România Turnul a apărut anul acesta la Curtea Veche Publishing, în traducerea lui Vasile V. Poenaru. Mulţumim revistei vieneze Aurora (aurora-magazin.at) pentru permisiunea de a prelua interviul de faţă.

 

Romanul Turnul, în care evocaţi dulcea boală cu numele Ieri, a fost deja tradus în multe limbi. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre termenul „Türmer“ (locuitorii Turnului). Cît de importantă este pentru dumneavoastră menţinerea sensului de a da bir cu fugiţii, de a o lua la sănătoasa, implicit în limba germană?
Turnul
este format din mai multe straturi, atît conceptual cît şi ca titlu, asta a fost important pentru mine. Îmi plac titlurile care te întorc în copilărie, la conceptualitatea basmelor, ele sînt impregnate cu senzaţiile şi imaginaţia unei vîrste la care cunoşti lucrurile pentru prima dată şi de aceea te marchează în mod deosebit. Felul în care sîntem nu-l putem schimba sau Despre ce vorbim, cînd vorbim despre dragoste sînt titluri de adulţi, abstracte, lipsite de plasticitate, nememorabile. Castelul sau Muntele vrăjit evocă şi invocă totalmente alte dimensiuni. Turnul sugerează turnul de fildeş, în care trăiesc mulţi locuitori ai cărţii mele, dar şi închisoarea şi construcţia rezistentă, fortificată, care priveşte deasupra ţării şi îi respinge pe atacatori. Cea a contat cel mai mult pentru mine a fost legătura cu basmul Frumoasa din pădurea adormită. Frumoasa din pădurea adormită se înţeapă într-un fus, în turnul celei de-a treisprezecea zîne, şi cade, ca toată ţara, într-un somn de o sută de ani. Aşa mi se părea mie socialismul. Asocierea cu „luarea la sănătoasa“ a jucat faţă de aceasta un rol subordonat, însă nu neintenţionat.

Cartea dumneavoastră Poveste dintr-o ţară scufundată este, într-un anumit sens, povestea multor oameni din aşa-numitul Bloc răsăritean, constituindu-se într-o mărturie cît se poate de inteligibilă. Cînd s-a trezit în dvs. bănuiala de a fi atins nervul timpului? Mai bine spus, aţi avut mai întîi o bănuială ori a fost vorba de la bun început de certitudine?
Bănuiala de a fi atins nervul timpului nu am avut-o niciodată în timpul scrisului, dimpotrivă. Trăiam la Karlsruhe, un oraş aflat departe în vestul Germaniei, în care mai nimeni nu era interesat de aceste poveşti, iar eu aveam senzaţia că veneam de pe Marte şi scriam o carte care nu avea să fie niciodată publicată, cu atît mai puţin citită. Pe mine însumi mă prinsese cartea, simţeam o atracţie, o constrîngere de a o scrie, indiferent de şansele de succes. Era, în mare parte, povestea mea şi aveam senzaţia că, dacă nu duc cartea pînă la capăt, duhurile ei mă vor urmări în veci.

Scrieţi spontan?
Nu, nicidecum, atîta doar, cred că orice început, fie că e vorba de o propoziţie, fie că e vorba de un capitol, are anumite trăsături de scris spontan. Cînd merge creionul la plimbare pe hîrtie, ia naştere, în cazul meu, o proză incoerentă, asociativă, fără structură. Cu cît avansez mai mult de la un text la altul, cu atît mai mult mă interesează o proză care trăieşte din frumuseţea texturii semantice, din structurile relaţiilor şi acţiunii, din „designul interior“, şi mai puţin din figurile de stil, care sînt de sorginte lirică şi nu ar trebui, după părerea mea, să domine în proza narativă.

Construirea punţilor între Bucureşti şi Praga şi Varşovia şi Berlin e mai simplă datorită numitorului comun al prăbuşirii unui sistem, decît, să zicem, construirea punţilor între Berlin şi Berlin? Şi o altă întrebare: Ţară scufundată vs ţară apusă - sînt aceşti doi termeni interşanjabili?
Locuitorii oraşelor pe care le-aţi numit ca exemple împărtăşesc unele experienţe, iar asta leagă uneori mai puternic decît limba (aparent) comună. Oricine a trăit în socialism, fie la Varşovia, fie la Bucureşti sau Leningrad, ştie ce înseamnă pana de curent, cunoaşte statul la coadă în faţa magazinelor, ştie ce se ascunde în spatele noţiunii „Vitamina „“ (de la „pile“), cunoaşte paradele în faţa tribunelor, îndoctrinarea din partea statului constituit absolutist - dar cunoaşte şi acele şiretenii svejkiene, cu ajutorul cărora izbuteai să biruieşti viaţa de zi cu zi, ştie ce sînt improvizaţia şi fenomenul ciudat în care, dintr-o bilă de sticlă, poate ieşi o lume întreagă, ştie că intensitatea trăirii compensează lipsurile, că o singură pată de culoare uitată în oraşele noastre cenuşii a însemnat ceva de neuitat, ceva ce vizitatorii din Occidentul saturat, care a avut şi are, desigur, propriile probleme diferite, îşi puteau explica doar cu greu.
O ţară scufundată este o ţară care nu mai iese niciodată la suprafaţă, în timp ce o ţară apusă ar putea - aşadar aceşti termeni nu trebuie confundaţi. Nu cred că va mai exista vreodată ceva ca RDG. Alte modele de societate sînt imaginabile, dar eu cred că nu va mai exista ceva ca RDG. Deşi - cum afirmă James Bond - „niciodată să nu spui niciodată!“

„M-au atras întotdeauna regiunile din România în care se vorbeşte germana“

În romanul Turnul există cîteva referiri explicite la România - şi chiar şi cîteva cuvinte româneşti, ca de exemplu paşaport, papuci şi pricolici. De unde vin? Care e rostul lor?
Turnul
este şi o carte a limbajelor. Aceste vorbe sînt rostite de o femeie în vîrstă, de felul ei din Transilvania, o provincie în care germana s-a amestecat, din cîte ştiu eu, cu româna. (În orice caz, aşa mi s-a părut cînd l-am auzit vorbind pe Oskar Pastior şi atunci cînd nu era vorba de poeziile sale, în care el chiar cultiva acest amestec.)
Pe mine m-a fascinat dintotdeauna această germană care a băut mult timp din vinul altei limbi; poate acest lucru are de-a face şi cu povestea familiei mele, pentru că bunica mea era originară din Silezia şi vorbea o astfel de germană, care suna ciudat şi care-l fascina enorm pe băiatul care eram eu pe atunci. Şi lucruri absolut private joacă un rol. Pe mine m-a atras întotdeauna acea parte din România unde se vorbeşte germana, deci Banatul, Transilvania, Bucovina, niciodată nu mi-am putut explica cu adevărat de ce. Despre bunicul din partea mamei nu ştiu absolut nimic, nu există vreun nume, vreo fotografie, indicii biografice; bunica mea a tăcut în privinţa lui, pînă a murit. Eginald Schlattner mi-a spus, cu ocazia unei vizite, că aş avea „o faţă sibiancă, drăgălaşă“, şi chiar şi numele Uwe n-ar fi aşa de neobişnuit pentru Transilvania. Ciudat şi emoţionant pentru mine că mi-a spus asta. S-ar putea să vi se pară bizar, dar eu am avut mereu senzaţia că trebuie să-mi caut o parte din rădăcini în România.

În Atlantida socialistă se scufundă nu numai regimul din RDG, ci lumea dictaturilor comuniste în general, o lume care se întindea odinioară - ca să zicem aşa - de la rîul Elba pînă în Delta Dunării (şi dincolo). Vorbiţi despre o imagine a României ascunsă adînc în straturile mitologic-magice ale romanului. Aţi putea să dezvoltaţi această idee?
Această imagine a României nu există explicit, ea este împletită cu structura de basm, foarte importantă pentru mine, pe care sînt dezvoltate toate celelalte straturi ale romanului, ca ornamentaţie pe fondul unui material. "România" este mai degrabă o metaforă pentru "basm", aşa cum şi dictatura lui Ceauşescu avea ceva dintr-un basm sumbru. Clădiri precum Palatul Parlamentului nu mai sînt europene, ci par a se ivi din timpuri străvechi, din lumea faraonilor, a regilor legendari ai Assur-ului, şi pe mine m-a fascinat mereu faptul că aşa ceva a fost posibil în plin secol XX, în mijlocul Europei. Al treilea rege negru al secolului XX, Conducătorul Ceauşescu, şi regina neagră, soţia lui, mi se păreau, în ceea ce priveşte puterea lor, acţiunile şi impactul lor, comparabili, de fapt, doar cu faraonii, ei aspirînd să fie, asemenea acestora, reprezentanţii divinităţii, înalţi preoţi, ba chiar aidoma divinităţii.

Un citat din Thomas Bernhard: Europa, cel mai frumos [basm] e moartă; acesta-i adevărul, aceasta-i realitatea. Realitatea, ca şi adevărul, nu este un basm, şi adevărul n-a fost niciodată un basm. Ce părere aveţi? Vă spune ceva acest citat?
Thomas Bernhard ignoră, în afirmaţia sa, o realitate de o importanţă hotărîtoare, şi anume cea a amintirii în care se transformă orice realitate, odată ce a trecut. Eu cred că, în afară de mult-evocatele sale experienţe sumbre din copilărie, el nu ştia multe despre realităţile secolului XX, în special despre cele din socialism. Numai astfel îmi pot explica o afirmaţie aşa de plată şi neavizată. Doar basmele nu descriu nimic altceva, decît realităţi (condensate), mai exact ele descriu ceea ce a rămas din acestea în imaginaţia oamenilor, şi fiecare realitate este şi un adevăr.
Nu este un basm că un fiu de cizmar din Scorniceşti construieşte un imperiu în care se lasă celebrat drept soare al Carpaţilor? Aşa-zisul "pui românesc" al anilor '80, care părea alcătuit doar din gheare şi creste de cocoş, nu are faima unui animal de basm, într-o anumită măsură? Nu e de basm salvarea unui bărbat care a supravieţuit Holocaustului într-o grădină zoologică din Antwerpen, printre maimuţe, ca membru al grupului lor? - şi anume, cînd se adaugă ceva decisiv pentru efectul realităţilor: trecerea timpului, care nu e nici ea prea confortabilă.
De altfel, eu nu aş acorda unor astfel de afirmaţii - şi tocmai din partea lui Thomas Bernhard, care iubea discursul incisiv - prea multă importanţă. Amras e un text profund romantic, deci şi de basm, şi Bernhard l-a denumit lucrarea sa preferată.

„Imaginaţia poate fi realitatea de mîine“

Conflictul între generaţii, conflictul tată-fiu, circumscrie romanul dvs. în mai multe privinţe; în mod deosebit de dramatic, de exemplu, la patricidul lui Altberg, relatat indirect, care reprezintă o oglindire - distorsionată, desigur - a uciderii lui Hildebrant de către Hadubrant. Deja în al doilea capitol al Turnului se citează, în avanscena acestui conflict tematizat pe larg în carte, din Cîntul lui Hildebrand - parţial, chiar în germana veche: „Ik gihorta dat seggen / dat sih urhettun / aenon muotin“. Sau „sunufatarungo“. Asta sună ca şi cînd ar veni din vechime. Povestea dvs. cînd începe, de fapt?
În timpul circular, adică omniprezent, al basmelor.

...dar apoi, dintr-odată, ceasurile bătură: timpul acesta e la dvs. o noţiune-cheie cu care se experimentează dintr-o perspectivă adesea inedită. Şi există, în Turnul, dacă nu un străbunic, totuşi un bunic al ceasurilor, ceea ce sună deosebit de bine (din păcate, doar în germană), avînd în vedere şi transferul semantic redat cu măiestrie în plan fonetic. [n. trad.: Ur- = stră-, Uhr = ceas] În turn, totul se învîrte în jurul arătătoarelor, în jurul pendulei. Ticăie constant, face clic, şi apoi, dintr-odată, vin cele două puncte, apoi vine momentul decisiv: sfîrşitul provizoriu al romanului. Vă plac ceasurile?
Ceasurile mă fascinează din copilărie. Printre impresiile mele cele mai marcante din copilărie se numără ascultatul bătăii ceasurilor din cartier, în zilele calde, cînd ferestrele erau deschise şi eu veneam de la şcoală. Venea în cartier un ceasornicar din Glashütte, un orăşel din Munţii Metaliferi, cunoscut pentru tradiţia sa în construcţia ceasurilor. El repara şi întreţinea ceasurile în cartierul nostru şi eu aveam voie să mă uit la el cînd lucra, şi astfel am ajuns în multe locuinţe şi i-am cunoscut pe locuitorii lor. Fiecare dintre ceasurile astea - orologiile mari, pendulele, ceasurile de comodă, ceasurile de şemineu - avea o poveste. Îmi aduc aminte de un aşa-zis ceas coadă-de-rîndunică, un fel de ceas construit în (munţii) Isergebirge şi Riesengebirge. Îi fusese dat doamnei în vîrstă la care l-am văzut, la nuntă, la care zestrea - un dulap pictat, un pat cu baldachin, un leagăn de copii, aşa-numita căsuţă de pîine cu cîrpător - a fost adusă pe un car de recoltă şi tot satul a fost în picioare. Aşa am aflat eu, văzînd un ceas, ceva despre nunţile din Isergebirge.

Dar nu trebuie să credem decît jumătate din ceea ce spun medicii, iar atunci cînd scriu ceva se cuvine să fim cu atît mai suspicioşi. Aşa îl citează Altberg pe tatăl său, farmacistul. Sînteţi un doctor care are ceva de spus, dar cît putem, cît trebuie să credem din poveştile, din basmele, din adevărul şi din realităţile dvs.?
La întrebarea aceasta, răspund cu un zîmbet discret, zîmbetul povestitorilor care ştiu că imaginaţia poate fi realitatea de mîine şi că realitatea de ieri continuă să trăiască în povestirile noastre. Mircea Cărtărescu scrie, în romanul său Orbitor. Aripa Stîngă, despre fluturi cît bivolii, pe care-i zăreşte neamul Badislavilor, care vine din Bulgaria peste Dunărea îngheţată, şi, după ce am citit ceea ce descrie el în mod inegalabil şi cu cea mai mare forţă poetică, ştiu că există fluturi cît bivolii, ale căror aripi au carnea moale, comestibilă.

Traducătorii sînt cei mai atenţi cititori - aceste cuvinte le puneţi în gura Baronului Arbogast. Dumneavoastră faceţi referire la începutul şi apoi, din nou, spre sfîrşitul romanului, la cei „doi uriaşi care bat clopotul pe Casa Kroch din Leipzig. În realitate, însă, cei doi clopotari nu bat de fapt acelaşi clopot. Clopotul cel mare e bătut de clopotarul din dreapta, şi cel mijlociu, de cel din stînga. Diferă aici realitatea de aparenţă?
Bravo, sînteţi cu adevărat un cititor foarte atent! Această întrebare mi-o puneţi dvs., un român, şi nu, de exemplu, un locuitor al Leipzig-ului sau vreun alt cititor (german)! Doi uriaşi - două timpuri: cel a basmului (timpul veşnic) şi cel al vieţii de zi cu zi.

Între timp, au fost montate dramatizări ale Turnului la Dresda şi Wiesbaden. Se pierde ceva, oare, cînd se împachetează povestea aceasta monumentală a celor o mie de lucruri mărunte, istorisirile dvs. dintr-o ţară scufundată în două ore şi jumătate de vrajă scenică?
Aici trebuie să spun că eu cunosc doar punerea în scenă de la Dresda, n-am văzut vreo altă montare a Turnului. La Dresda, cartea e redusă (destul de bine, de altfel) la nucleul acţiunii, la scene. Însă acţiunea nu e totul, cum ştie orice cititor al lui Proust.

La început, timpul avea răbdare cu oamenii, aşa spune autorul român Marin Preda, decedat în 1980, în romanul său Moromeţii. Şi în Turnul dvs., s-ar zice la început că timpul ar avea foarte multă răbdare, dar la sfîrşit există aproape numai instantanee. Pentru cine bat ceasurile?
La început, pare să fie într-adevăr totul neclintit, ai impresia de înaintare prin clei. La sfîrşitul cărţii, acţiunea goneşte, timpul goneşte. Pentru cine? Mi-e teamă că pentru epoca numerelor, care a început după cea a imperiului socialist-atlantic, care a luat sfîrşit odată cu răsturnările din 1989.

 

interviu realizat de Vasile V. Poenaru

traducere din limba germană de Diana Gierling