(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 73, iun 2012)

Michel Houellebecq (n. 1958) este unul dintre cei mai importanţi autori francezi contemporani. A studiat ştiinţe agronomice la Institutul Naţional de Agronomie Paris-Grignon şi cinematografia la Şcoala Naţională Superioară "Louis Lumiere", pe care a abandonat-o înainte de obţinerea diplomei. A debutat ca poet, dar s-a consacrat ca autor de romane. În 2010 a obţinut Premiul Goncourt pentru romanul Harta şi teritoriul. Printre cele mai importante cărţi ale sale se numără: Extinderea domeniului luptei (1994), Particulele elementare (1998), Platforma (2001), Posibilitatea unei insule (2005), Inamici publici (în dialog cu Bernard-Henry Lévy; 2008). Ediţiile româneşti ale cărţilor sale au apărut la Editura Polirom.

Cel mai cunoscut autor francez contemporan are un nume greu de pronunţat şi greu de scris. Cu toate acestea, e citit şi citat peste tot în lume. Nu dă nici un semn că ar vrea să fie simpatic, dar e adorat de cititori. Foarte adesea, atitudinile sale politice nasc controverse; scriitorul se exprimă rar în public, dar atunci cînd o face, loveşte cu o replică neaşteptată şi dispare înainte să mai poată fi interpelat. Cei care îl detestă - sînt destui - îi reproşează stilul prolix, atmosfera (post)apocaliptică a romanelor, incorectitudinea politică. De fapt, Michel Houellebecq e scepticul total. Şi excentricul absolut. Trebuie luat în serios cînd scrie, nu cînd vorbeşte...

Cărţile dumneavoastră se citesc uşor şi greu în acelaşi timp. Romanele sînt o plăcere şi un calvar, deopotrivă. Cum e pentru cel care le scrie?
Resimt o oarecare plăcere atunci cînd scriu. Nu e o plăcere enormă. Cînd scriu, devin foarte agitat. Sau nervos.

Cartea e spaţiul libertăţii totale, aţi afirmat. Simţiţi scrisul ca pe o formă de eliberare, sau ca pe o constrîngere?
Lectura, într-adevăr, înseamnă libertate totală. Societatea te poate face să te simţi nefericit, poţi ajunge să-ţi urăşti şeful sau copiii. Activitatea cea mai liberă rămîne lectura. Scrisul, în schimb, e constrîngător. Întîi de toate pentru că cere un efort susţinut, cotidian. Eu, unul, am devenit sclav al romanelor mele.

Ce vă face, totuşi, să scrieţi. Cum funcţionează metabolismul dvs. de scriitor?
Alcoolul nu ajută deloc. Ţigările sînt indispensabile.
Totul începe în starea de semitrezire, de dimineaţă. Ca orice om cu o imaginaţie bogată, mi se întîmplă să am vise foarte lungi. Cel de azi-noapte, odată transcris, ar putea umple chiar şi două sute de pagini. Totul e să-mi aduc aminte detaliile.

Cum începeţi o carte: de la poveste sau de la personaj?
Aş spune, mai degrabă, că e o situaţie. La Harta şi teritoriul, de pildă, aşa am început: imaginîndu-mi cum un tată şi tînărul său fiu îşi petrec seara de Crăciun. Aceasta a fost situaţia care a declanşat restul. Nu e însă obligatoriu ca situaţia iniţială, cea care m-a inspirat, să se regăsească în paginile de deschidere ale cărţii.

În ce relaţie sînteţi cu personajele dvs.? Vă implicaţi afectiv în destinul lor?
Da. Mă bucur cînd li se petrec lucruri bune şi sînt trist cînd povestea se termină prost.

Foarte multe dintre poveştile dvs. se termină însă prost. Ca să nu mai vorbesc de faptul că mor foarte multe personaje...
Aşa o fi. N-am numărat morţii din cărţile mele. Dar sînt mulţi.

Cît de obiectiv sînteţi atunci cînd folosiţi un personaj-narator?
Pentru mine, aceasta e o opţiune fundamentală: dacă să scriu romanul la persoana I sau la persoana a III-a. Sînt lucruri pe care le poţi face la persoana I şi care sînt imposibil de scris sau de zis dacă aş scrie la persoana a III-a.
De pildă, pot să intru în detalii ale propriului trecut. Chestia asta merge cînd spun "eu"; dacă spun "el", nu mai ţine figura.
Dar nu v-aş putea spune cînd sau cum aleg asta. Am folosit ambele situaţii.

Există şi momente în care personajele se confundă cu dvs.?
Nu.

Dar în Harta şi teritoriul există un personaj Michel Houellebecq. Nu e personaj-narator, vorbiţi despre el la persoana a III-a. El seamănă destul de bine cu scriitorul. În ce momente se identifică cu dvs.?
Ar presupune ca eu însumi să fiu o personalitate. Lucru pe care nu l-am simţit niciodată cu adevărat. Am impresia că mă schimb tot timpul. Aş putea să mă identific cu aproape orice. Sînt versatil.

Şi în Particule elementare există un personaj care seamănă cu dvs. Şi aţi recunoscut-o: Michel are ceva din Michel Houellebecq. Ce e ficţiune şi ce e memorie în acest roman?
Sincer să fiu, memoria nu are aproape nici un rol. În acest roman e mai degrabă vorba despre ceea ce aş fi putut deveni. E vorba despre potenţialităţi. E mai simplu să explic asta dacă vă dau detalii: aş fi putut să devin altceva dacă m-aş fi făcut cercetător. Dar n-am făcut asta. Acest mod de a-mi închipui situaţii virtuale contează mai mult decît faptele reale. Să spun ceea ce aş fi putut deveni, dar n-am devenit.
Cît priveşte memoria - a mea e foarte proastă. Uit o grămadă de lucruri despre propria viaţă. Mi se întîmplă adesea să mă întîlnesc cu oameni pe care îi ştiu şi nu-i recunosc. De fapt, nu-mi amintesc prea multe lucruri din trecut.

Şi atunci, autorul scrie mereu cu sensibilitatea prezentului? Nu credeţi că sînteţi şi ceea ce aţi fost?
Habar nu am din ce sînt făcut. Ştiu doar că propriul meu trecut nu prea e utilizabil. De pildă, în corespondenţa cu Bernard Henri-Lévy am băgat şi cîteva fărîme de autobiografie. Sînt doar fărîme - căci doar pe acelea mi le amintesc. Sînt ani întregi din trecut, perioade lungi din care n-am reţinut nimic.

Şi, în romane, aceste fărîme autobiografice capătă coerenţă prin ficţiune?
Se poate spune că da. Se poate întîmpla să folosesc amintiri, iar personajul astfel construit să aibă o poveste coerentă. Se poate întîmpla şi să-mi amintesc eronat anumite lucruri. Mi s-a întîmplat recent să susţin, într-o discuţie, că un eveniment anume avusese loc; partenerul meu de discuţie nu-şi amintea deloc acea poveste, spunea că nu s-a petrecut niciodată aşa cum am povestit-o eu. Eu am ţinut-o pe a mea: vizualizam foarte bine momentul respectiv. Şi, într-adevăr, s-a dovedit că, de fapt, inventasem totul.

Atunci cînd am spus că e un calvar să vă citesc, mă refeream la atmosfera sumbră, obscură, a romanelor dvs., la mizeria universală pe care o descrieţi. De unde vine această perspectivă?
Nu ştiu.

Există însă şi speranţă? Sînteţi vreodată optimist?
Depinde. În Platforma, de pildă, există un personaj foarte pozitiv. Şi un altul care, pînă la urmă, se lasă convins că viaţa nu e chiar atît de rea. Graham Greene a mers mult mai departe decît mine. În cărţile lui nu mai e nici un orizont. Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre mine.

Prin relaţia cu ceilalţi devii conştient de tine însuţi. Tocmai raportul cu ceilalţi face viaţa insuportabilă - scrieţi în Platforma. Ca scriitor, căutaţi raportul cu cititorii?
Dacă vă referiţi la întîlnirile directe cu cititorii, pot să vă spun că ele mă fac să mă simt foarte aiurea. Am o mulţime de oameni necunoscuţi în faţă, nu prea ştiu de unde să-i apuc, ce vor de la mine. Habar nu am dacă le place sau nu - dar, probabil că da, că doar de aceea vin. Uneori îmi fac bine şi mie aceste întîlniri. Îmi amintesc că o dată, cînd eram mai tînăr, am fost la o asemenea întîlnire. N-am putut să scot o vorbă. Dar simplul fapt că mi-am văzut cititorii, pentru cîteva secunde, m-a făcut să mă simt bine.
Altminteri, nu sînt sigur că am o conştiinţă de autor. Nu prea mă gîndesc la ceea ce am scris, ca la o construcţie. Înainte să fiu scriitor, sînt, la rîndul meu, cititor. Şi am o relaţie cu cei pe care-i citesc.

Care sînt autorii care v-au format?
Mai ales în tinereţe m-am format. Cu vîrsta am devenit tot mai puţin receptiv. Iar cei pe care i-am întîlnit în tinereţe sînt Baudelaire, Dostoievski, Schopenhauer, Balzac, Pascal... Sînt şi alţii. Aceştia m-au format, într-un fel sau altul. Apoi, structurile mele mentale au îngheţat. Cărţile care îmi plac sînt cele pe care le-aş fi putut scrie eu însumi.

Dar aveţi conştiinţa faptului că poate, prin ceea ce scrieţi, îi formaţi sau îi deformaţi pe cei care vă citesc?
Îmi imaginez că da. N-am avut plîngeri pînă acum. Oricum, nu mă simt responsabil faţă de cititori. Singura mea responsabilitate e să produc o carte cît mai bună. Asta înseamnă să nu mă opresc din scris pînă în clipa în care îmi dau seama că, dacă mai adaug ceva, o stric. Am impresia că îmi petrec mai mult timp încercînd să ameliorez ceea ce am scris deja, decît scriind.

Urmăriţi critica literară? Vă interesează ce scriu gazetele literare despre dvs.?
Îi urmăresc pe cei pe care-i cunosc. Dacă cineva care a mai scris despre mine şi m-a apreciat o să scrie că nu-i place ultima carte, o să fiu şocat. În rest, nu mă interesează. Şi e mai bine aşa.

În anii '90 aţi scris şi aţi publicat poezie. De ce n-o mai faceţi?
Am mai scris ceva poezie în ultima vreme.

Care e diferenţa, pentru scriitor, între poezie şi roman?
Romanul presupune foarte multă muncă. Trebuie să scriu în mod regulat. Uneori, la ore fixe.

Odată cu Premiul Goncourt pe care l-aţi primit anul trecut, intraţi în rîndul autorilor clasici. Asta, după ce, pînă nu demult, eraţi numit copilul teribil al literaturii franceze. Vă convine noul statut?
Statutul acesta nu l-am inventat eu. Aş face mai bine să-mi placă. Pentru că oricum nu mă pot împotrivi - fie că-mi place, fie că nu. Oricum, e bine să fii consacrat.

interviu realizat de Matei MARTIN

(fotografii de Lucian MUNTEAN)