Sînt unele zile în care te întrebi: cîte povești pot să încapă? Unde au loc toate și cum se îngrămădesc ele acolo, în cîteva ore, care de cele mai multe ori trec prea repede și ne văităm că ni s-a scurs iar timpul printre degete, acum a fost dimineață și, pe nesimțite, s-a făcut seară. Dacă se întîmplă să mai și plouă, să cadă un cer negru peste tine, încă de cînd a sunat alarma telefonului, să se circule ca într-o băltoacă, șansele să ai o zi bună descresc considerabil.

Aș fi dat orice să nu ies din casă. Să mai pot lenevi în pat și să-mi beau pe îndelete cafeaua. Dar aveam întîlnire cu copiii de la Școala nr. 56, în Săptămîna altfel. 30 de copii așteptau să vadă ce se întîmplă în „Incubatorul de lectură”. Fuseserăm și cu cîte zile înainte la o clasă de a III-a, unde citiserăm Lumina e ca apa a lui Márquez. O proză scurtă despre puterea literaturii, care te face să visezi cu ochii deschiși, uitîndu-te la un bec simplu. Unul dintre copii ne-a zis că sigur Madridul, în care se întîmplă acțiunea, a fost un oraș mai luminos, după ce cei doi frați personaje au navigat pe mări de lumină în apartamentul lor, de la etajul cinci al blocului în care locuiau.

Cu cei de clasa a IV-a am citit poezie. Multă. „Ce e proza?” i-am întrebat, împreună cu Svetlana Cârstean. „Poezie”, ne-au răspuns. Și ne-am tot jucat cu poemul care poate fi și el povestit și ne-am plimbat printre texte ale poeților români contemporani cu noi, sau care nu mai sînt. Au ascultat cu o atenție care te face să zici că nici un efort nu e prea mare și că e un mare păcat ca textele astea să nu ajungă la ei.

Cititorii pasionați n-au vîrstă, ei pot să fie mici sau mari, îți vor vorbi cu aceeași pasiune despre cărțile cu care s-au întîlnit și le vor sclipi ochii în același fel. Și, mai ales, nu se vor simți singuri. Pentru că, oricît de mult s-ar schimba lumea în care trăim, fricile noastre rămîn aceleași.

O dimineață în care 60 de perechi de ochi și încă 60 de urechi se întîlnesc prima dată cu poemele lui Cristi Popescu, cu telefonul în care bagi în loc de monedă o scoică, cu Nea Gică a lui T.O. Bobe, cu părinții, idoli de piatră, ai lui Andrei Dósa, cu șoricelul alb al Tarei Skurtu, cu Juventus-ul Simonei Popescu și alte minunății, n-are cum să nu te trezească, mai bine decît cea mai tare cafea inventată vreodată.

Irina ne-a povestit cît de mult i-a plăcut Fetiţa căreia nu-i plăcea numele său a lui Elif Shafak. Și i-am spus că sigur e o carte care a fost scrisă pentru ea și că, așa se întîmplă, uneori, și textele norocoase își găsesc destinatarii ideali, care locuiesc în multe colțuri din lumea asta.

Niciodată nu știm cum să explicăm, de fapt, ce se întîmplă la „Incubator”. Cum se leagă firele, cum ajungem să vorbim despre „poveștile” cuvintelor, ale locurilor, despre limbaj, sens, formă și fond. Despre cît de repede intră copiii în jocul „filozofic” și cîtă nevoie au de sens și cum sesizează imediat „adevărul” unui text.

Nu idealizăm, avem deja experiență. Consumul emoțional e mare. Numai cine n-a lucrat cu copiii nu știe asta. Dar cu ei schimbul e întotdeauna cinstit: dai și primești în egală măsură.

Așa că după toate aceste povești în miniatură de la școală, m-am întors spre seară, la eseurile lui Jonathan Franzen din Sfîrșitul sfîrșitului lumii (Editura Polirom, traducere din limba engleză de Daniela Rogobete, 2019), pe care am început s-o citesc. Pasionat declarat de birdwatching, scriitorul american scrie despre problemele climaterice și pericolul pe care aceste schimbări îl au asupra păsărilor în vremurile noastre. Dacă nu știați, albatroșii tineri petrec și cîte zece ani în aer, rătăcind în largul oceanului, înainte să se întoarcă pe pămînt și să se împerecheze. Fugaciul roșu, o pasăre mică de țărm, poate să zboare într-o viață o distanță mai mare decît cea de la Pămînt la lună, iar ciorile știu să se joace.

Și mă gîndesc că un text scris bine te va face să stai cu el pînă la capăt, chiar dacă nu ești neapărat  interesat de subiect. Iar în cazul lui Franzen e întru totul valabil.

Literatura e peste tot, chiar și în zilele ploioase. Și îmi vine, ca un ecou de departe, vocea lui Georges Perec, ascultată într-o înregistrare radio. Pe 19 mai, 1978, Perec a făcut un „documentar” audio, o „tentativă de descriere” a intersecției Mabillon din Paris. A arhivat în cuvinte tot ce a văzut și ce i-a intrat în cadru: un camion roșu, o doamnă cu o umbrelă, alta cu un fulgarin și cizme de cauciuc etc.

În arheologia zilei mele consemnate, ar mai fi de păstrat un sandviș mîncat în stradă, printre picăturile de ploaie, și un cappuccino băut la Alef, la Alexandra.