Starea care ar caracteriza momentul de față din România este una de lehamite. O nemulțumire generalizată, în toate domeniile. Politică, educație, sănătate, cultură, servicii sociale. Pare că nimic nu mai merge, iar oamenii devin din ce în ce mai frustrați, mai apăsați, mai triști și mai dezbinați. Ne sare țandara din orice, sîntem irascibili și căutăm zîzanie cu orice preț, căci zi de zi, politica ne dă fiori, iar protagoniștii sînt caricaturizați cu fiecare gafă și fiecare aroganță pe care o săvîrșesc. Dar rîdem triști, pentru că, de fapt, ne este frică.

În acest context, duminică sînt alegeri europarlamentare. Și, ca de fiecare dată, în preajma alegerilor, există un soi de mobilizare generală de a merge la vot. Campanii susținute publicitar, îndemnuri pe Facebook, luări de poziție ale persoanelor publice care îndeamnă oamenii să-și exercite dreptul constituțional. Căci votul este, într-o democrație, un instrument de bază, modul în care îți poți pune amprenta în societatea în care trăiești.

Cu toate acestea, cred că îndemnul în masă de a merge la vot ar trebui dublat de la fel de importantul îndemn „informează-te și votează în cunoștință de cauză”. Mai ales într-o țară unde încă se votează alandala, ba pe principiul sticlei de ulei, ba în virtutea inerției.

„Votez cu ăștia pentru că așa m-am obișnuit” sau „nu merg la vot, pentru că n-am cu cine să votez”  sînt două extreme care periclitează, în egală măsură, sistemul democratic pentru că denotă nu doar lipsă de implicare, dar și un grad ridicat de ignoranță. Democrația, voința poporului, înseamnă pînă la urmă că voința fiecăruia dintre noi contează, cu condiția să fie exprimată liber și conștient. Căci nu-ți faci în nici un fel datoria dacă nu știi ce votezi, și mergi la vot doar pentru că așa s-a spus la TV. Eventual te decizi în cabina de vot.

Dezamăgirile politice au dus în România la un trend descendent al prezenței la vot. În 20 mai, 1990,  la alegerile generale, a fost un record al prezenței: 86,19%. Președinte a fost ales Ion Iliescu iar partidul de guvernămînt, FSN-ul. Doi ani mai tîrziu, procentul a scăzut: 76,29%, președinte: Ion Iliescu, partidul de guvernămînt: FDSN. Patru ani mai tîrziu, în 1996, cînd președinte a fost ales Emil Constantinescu, prezența a fost de 76,01%. După încă patru ani, în 2000, scăderea se accentuează: 65,31%. Președinte: Ion Iliescu, partidul de guvernămînt: PSD. Alegerile prezidențiale și legislative din 2004, cînd președinte a fost ales Traian Băsescu, aduc la urne 58,5% dintre votanți. În 2008, la alegerile legislative, prezența este de 39,20%, urmînd o creștere în 2009, la alegerile prezidențiale, cînd la vot, în primul tur s-au prezentat 54,37%, iar în al doilea 58,02%, președintele ales fiind, din nou, Traian Băsescu. În 2012, la alegerile legislative, prezența scade din nou: 41,76%, urmînd ca în 2014, alegerile prezidențiale să fie validate de 53,17% în primul tur și 64,10% în al doilea, președinte: Klaus Iohannis. În 2016, alegerile legislative au adus la urne doar 39,79% dintre votanți. În ceea ce privește alegerile europarlamentare din 2014, procentul celor care au votat a fost de doar 32,44% (una dintre cei desemnați să ne reprezinte în Parlamentul European, pentru a doua oară, fiind mult capabila noastră Viorica Dăncilă).

Cînd ne plîngem, așadar, de situația în care am ajuns, de faptul că trăim într-o continuă nesiguranță, cînd aroganțele liderilor ne sufocă de indignare, să ne gîndim că, într-adevăr, prezența la vot contează, dar contează, în aceeași măsură, și motivul pentru care ne alegem candidații. Nu trebuie decît să ne uităm, puțin în urmă, apoi să revenim în prezent. Votul fiecăruia dintre noi contează în balanța viitorului, însă acest viitor depinde de greutatea informațională pe care o investim cînd votăm.