De fiecare dată cînd mama mă sună pe WhatsApp, sau îmi trimite poze și mesaje, mă emoționez. E ca și cînd istoria personală suferă un update miraculos. Îmi trec prin fața ochilor toate mijloacele de comunicare pe care le-am folosit de-a lungul timpului. Mi-am dorit enorm un telefon fix, dar am putut să ni-l instalăm de abia cînd eram în gimnaziu. Un timp, am tresărit de fiecare dată cînd îi auzeam zgomotul. Avea culoarea untului și stătea semeț pe o măsuță, în holul nostru îngust. Mă așezam pe un taburet și vorbeam cu colegele mele. Cînd am plecat la facultate, am petrecut mult timp în fața unor telefoane cu fise, pe care niște cutii albastre, insensibile, mîncau cu poftă fisele prețioase. Spuneam că sînt bine, că m-ar ajuta un pachet cu mîncare, cîte examene mai am, și cam la asta se reducea discuția. De obicei, o coadă de oameni aștepta la rînd. Cîte unul se mai enerva și începea să-i care aparatului niște pumni seci, și el scuipa o cascadă de monede. Cartelele au fost un mare progres. Îți măsurau timpul altfel. Știai exact cîte cuvinte mai poți să rostești pînă cînd contul rămînea pe zero.

Eram deja la master cînd au apărut pagerele. Niște jucării cu care puteai să iei legătura cu cineva, trimițînd niște mesaje scurte. O anticameră pentru mobilele care au apărut un pic mai tîrziu în viețile noastre. Motorola, primul meu mobil, arăta ca o mică cărămidă neagră. În primele zile după ce mi-l luasem, de la un magazin de pe Ștefan cel Mare, m-am dus să cumpăr pîine de la Lizeanu. Îl țineam, mîndră, în buzunarul gecii. În timp ce vînzătoarea se schimbase la față și mă gîndeam că poate i s-a făcut rău, am rămas fără el. A durat ceva pînă am putut să îl înlocuiesc. Au urmat multe altele de atunci. La ai mei, există, undeva, într-o cutie, toate telefonele vechi pe care le-am folosit, ca niște mărturii ale comunicării noastre. Un fel de muzeu al relațiilor de familie. N-am păstrat cuvintele, ci doar carcasele lor.

Ne-am adaptat de atîtea ori pînă am ajuns la ecranul „oglindă” care ne aduce acum față în față. Putem să ne vedem în timp real. Construim relații, sfidăm distanțele, necunoscutul, aducem realitățile noastre în niște ferestre care se deschid în același timp.

Nu știu ce ar zice Baudrillard despre acest „simulacru” al vieții de acum. Îmi imaginez că s-ar amuza, dacă ne-ar vedea în fața unui computer, în timp ce ne conectăm la o hiperrealitate făcută din fețe și locuri, din „realități” atît de diferite și de îndepărate.

De cîteva luni, întîlnirile virtuale le-au luat locul celor reale. Le așteptăm cu nerăbdare, pentru că ele nu eludează emoția. Prima dată cînd ne-am „văzut” la atelierele noastre de „Incubatorul de lectură” cu copiii în varianta asta, mi-a fost teamă că n-o să ajungem unii la alții. M-am înșelat. Am construit o realitate diferită în zoom, dar perfect funcțională. Și mobilă. „Am venit și eu pe aici”, a spus o fetiță. Și replica ei a făcut lumină în situația în care ne aflam, de fapt. Poți să stai pe loc și să călătorești. O metaforă perfectă pentru literatură, în general. Pentru cum nu numai gîndul ne duce departe, ci și conexiunea virtuală, pe care o experimentăm în fiecare zi.

Aproape și departe, în același timp. Într-un timp care începe să fie ireal de fluid.

Credit foto: Robert Petreanu