Au trecut niÈ™te ani. MulÈ›i. Venisem acasă È™i eram puÈ›in îngrijorat că distanÈ›ele începeau să ne împartă, că prieteniile de-o viață prindeau riduri, că ne schimbăm ireversibil. În momentul în care am pus gîndurile astea de pe only me pe friends, la o cafea, unul dintre ei, Sfătuitorul, mi-a zîmbit È™i m-a întrebat:
— Pe aia cu geamandurile È›i-am zis-o?
— Nu.
A urmat un moment de suspans, cît o aprindere de È›igară, aÈ™a cum îi È™ade bine unui început de poveste, ca să-i maximizeze greutatea, apoi a continuat:
— No, fii atent.
— Sînt, n-am plecat.
— Tocmai despre asta e vorba. Ei, ne naÈ™tem toÈ›i pe o plajă, la marginea unui ocean. Poate fi insulă sau continent, nu are importanță, astea dau graniÈ›e sau limite doar în cap. No, È™i acolo, pe marginea aia de lume facem primii paÈ™i, spunem primele cuvinte, ne facem primele castele de nisip. E ca un ring de dans, pe ritm de vals.
— Vals e pluralul de la val, nu?
— Exact. Și e muzică, dar nu se mai aude dacă te îndepărtezi de spaÈ›iul ăla, È™tii?
Cuvîntul „muzică” a adus cu el È™i întoarcerea casetei cu Neil Young, Silver & Gold, pe partea B. Că se făcuse liniÈ™te.
— AÈ™a, zic.
— No, È™i trec anii È™i vrem să facem paÈ™i mai departe, locul nu ne mai ajunge, curiozitatea ne seacă È™i trebuie să ne hidratăm. AÈ™a că facem primii paÈ™i în apă. Doar cîÈ›iva, apoi înapoi pe nisip, iar în apă, tot aÈ™a, pînă nu ne mai ajunge nici asta. Și ne aventurăm pînă la geamanduri, the safe zone. Un timp, locul ăla safe e tot ce avem nevoie. Și poate nu doar un timp, dar asta-i altă poveste. Dar vrem să È™tim mai multe. Și ne îndepărtăm de geamanduri, mergem în larg, ajungem pe un vas, vasul ăla ne duce mai departe, ne încărcăm de poveÈ™ti cu piraÈ›i, salvăm prinÈ›ese captive, ne arde soarele, ne trece, ajungem pe alt țărm, unde facem alte castele de nisip, apoi mergem È™i mai departe, cunoaÈ™tem alÈ›i oameni, unii stau mai mult de o cafea, alÈ›ii sînt sunaÈ›i È™i trebuie să plece rapid undeva, în fine, înÈ›elegi.
— Relativ, zic. Unde vrei să ajungi încă nu È™tiu.
— Pentru că nu am terminat. Ei, mai È›ii minte geamandurile?
— Da.
— No, poÈ›i pleca oricît de departe, trăi cîte vieÈ›i ai chef, È™i pe ale altora dacă nu-È›i ajunge, dar de fiecare dată cînd vrei să te întorci de unde ai plecat, dacă nu uiÈ›i locul, geamandurile te vor aÈ™tepta acolo, unde le-ai lăsat. Poate decolorate de timp È™i valuri, de soare È™i furtuni. Dar vor fi acolo. Geamandurile alea sînt prietenii tăi.
Au trecut niÈ™te ani. MulÈ›i. Povestea asta a rămas. Adevărat, ca orice amintire, se mai schimbă, odată cu mine. Geamandurile, unele au rămas, altele s-au transformat în scaune goale, care stau cu noi la masă, țărmul — ringul de dans de altădată — are în nisip multe raze de lumină acolo unde erau oameni, iar muzica se strînge în ea pînă ajunge doar un vis. Iar în el, Neil Young cîntă mai departe, de pe aceeaÈ™i casetă Silver & Gold, versurile de pe „Distant Camera”:
„On the floor where daylight dances
With the ones
that missed their chances,
When they couldn't let it show,
Lies the land of sweet surrender,
Like a dream
it might have ended there,
but we didn't even know.”
Foto: flickr
