Mergeam grăbit pe Calea Dorobanţilor cînd, m-am intersectat cu o doamnă de vreo 75 de ani, care avea o umbrelă de soare sprijinită delicat  pe umăr. Am trecut binişor de ea,  cînd, mi-am dat seama că mă strigă din urmă: „Domnule dragă, nu vă supăraţi, n-aveţi să-mi daţi şi mie nişte bani, dacă  puteţi?”.

Am întors capul, surprins şi am privit-o mai cu atenţie.  Nu avea absolut deloc aspect de cerşetoare. Nu părea să fie nici măcar tipul acela de cerşetoare decentă, care se mai întîlneşte uneori pe străzi.

Hainele-i erau nu doar curate, ci chiar elegante. Purta o bluză roz bombon de bună calitate cu dantelă iar la gît avea nişte mărgele care păreau să fie chiar perle.

M-am gîndit imediat la cealaltă variantă care-ţi poate veni în minte într-un asemenea caz, anume, că o fi vorba de o doamnă cu ceva probleme... de-ale bătrîneţii, să spunem. N-am nimic cu persoanele care folosesc umbrele de soare dar, în acest caz,  putea fi un mic indiciu (singurul de altfel) că ar putea fi ceva în neregulă.

În orice caz, impresionat, am început să mă scotocesc prin buzunar. Văzînd că mă opresc, ea a zis cu o voce clară de om cultivat: „Dacă aveţi nevoie de traduceri sau de meditaţii vă pot da şi un număr de telefon”.

Bieţii traducători, m-am zis atunci în minte. Uite, unde-i poate aduce aşa o meserie prost plătită. În buzunar am găsit o hîrtie de cinci lei pe care i-am întins-o.

„Mulţumesc, sînteţi atît de amabil,” – mi-a replicat ea cu o inflexiune de recunoştinţă în glas – „dar, să vă spun drept,  de fapt nici nu ştiu  ce mai pot face eu acum cu banii.”