Anul ăsta s-au împlinit 40 de ani de cînd a apărut acest film. Iar pe 26 noiembrie – 42 de ani de când evenimentul despre care e vorba în film avea loc. La final de ani ’70 țin minte că am văzut titlul în ziarul adus de poștaș. Ultimul vals. Și, așa cum probabil au crezut și cei care i-au dat voie pe post, și eu am crezut că e ceva legat de unul dintre Strauși. Valsurile Dunării or something. Dar cum nici un film nu trebuia ratat, fiind doar cîteva într-o săptămînă, l-am văzut și pe ăsta, cu ochii și urechile mele de copil care abia auzise de Dylan, dar asculta deja de un sfert din viață The Beatles. Adică de doi ani.

 

Am aflat mult mai tîrziu, cînd l-am și savurat cu adevărat, că nu e un film, ci un rămas bun. Că nu sînt actori acolo, chiar dacă e regizat de Martin Scorsese. Că Bob Dylan a fost cît pe ce să nu mai ajungă și că nu a fost la repetiții. Că Joni Mitchell a fost, dar a avut nevoie de ajutor la obținerea sunetului dorit, cîntecele ei sunînd extrem de ciudat. Că vocea lui Levon Helm a sunat altfel, mai adevărat, tocmai pentru că a fost singura care nu a trecut prin procesare. Că Dylan, cînd a apărut, s-a retras într-un club cu muzică de pian. Cei de la The Band au fost de cîteva ori pe acolo, dar nu au obținut niciodată acceptul lui clar că va participa la film. Levon Helm povestea în 1994 că toată povestea asta cu sfîrșitul formației a fost decizia lui Robbie Robertson. Chiar se certaseră pe chestia asta. Robbie era sătul de drumuri și turnee, Levon nu, voia mai mult. După cearta dintre cei doi, lăsată cu amenințări și menționări de avocați, Levon a decis să lase de la el și să participe, dar nu s-a implicat mai defel în eveniment. Nimeni în afară de Robbie nu era pentru un final al trupei.

Cînd a auzit vestea, Neil Young a zis că nu e pregătit pentru astfel de vești proaste, iar Dylan a spus că asta l-a întristat mult, fiind și trupa cu care avusese cîteva turnee memorabile. Poate de aici și reticența lui Dylan de a fi parte a acestui final prematur. Dar era Thanksgiving, Ziua Recunoștinței. Dylan a apărut, cînd cei de la The Band își susțineau cîntarea cu piesele proprii, dar s-a dus direct într-o cabină de probă. În pauză, negocierile au continuat. Se pare că erau unele probleme din cauză că The Last Waltz ar fi rivalizat cu propriul proiect de film al lui Dylan, Renaldo and Clara. Problema era că Warner Bros finanțase filmul lui Scorsese pe baza ideii că Dylan va apărea. Într-un final a acceptat să îi fie filmate ultimele sale două piese, începînd cu „Forever Young”. În momentul cînd echipa de filmare începea să împacheteze, Bill Graham, promotorul și organizatorul, s-a enervat rău și le-a spus: „La naiba cu voi! Porniți nenorocitele alea de camere și filmați!” Fără intervenția asta, frumusețea de jam-session „I Shall Be Released” ar fi rămas doar pentru public.

 

Sigur, concertul, unul extrem de lung, a adus pe scena aia din San Francisco oameni care erau suficient de strălucitori ei înșiși pentru a face seara și filmarea memorabilă. Van Morrison, Muddy Waters, Neil Young, Eric Clapton, Joni Mitchell, Dr. John, Ringo Starr, Ronnie Wood, Neil Diamond, Emmylou Harris. Artiști cu care cîntaseră The Band de-a lungul și de-a latul carierei lor. Fiecare cu cîntece proprii. Schimbările de ultimă oră, problema cu Dylan, întîrzierile, defecțiunile tehnice și magnitudinea evenimentului aproape că l-au dus înspre certitudinea că nu are cum să iasă bine. Doar repetițiile au durat 12 ore, cei de la The Band trebuind să acompanieze fiecare artist în parte și declarînd ulterior că le-a fost dificil să mai țină mintă și propriile cîntece. Într-atît de epuizante au fost memorările tuturor celorlalte cîntece, niciodată cîntate înainte, în criza aia de timp. Dar concertul era deja nu doar sold out, ci și sold in. Ballroom Winterland din San Francisco se dovedise un loc prea mic pentru un eveniment atît de mare. În plus, fiind Thanksgiving, deja fuseseră sacrificați nu mai puțin de 220 de curcani, meniurile puse la dispoziție celor prezenți fiind imense. Dacă evenimentul consta doar în numărul de curcani prăjiţi urcați pe mese, probabil filmul s-ar fi numit The Last Volți.

Pînă la urmă, s-a ținut. A durat aproape 6 ore. Doar 2 dintre ele au fost păstrate de Scorsese pentru film. Chiar mai puțin, că mai conține și interviuri cu membrii The Band. Cu restul materialului s-ar mai putea face cîteva continuări. Ultimul vals se întoarce. Sau The last Waltz, but not the Liszt. Mă rog, din astea. Dar cu toate imperfecțiunile și greutățile din prezentul acela de acum 40 de ani, cu toate scăpările din organizare, există o aură de magie și perfecțiune peste tot ce s-a întîmplat în noaptea aia. Iar la timpul respectiv, asta părea o utopie sau cel puțin un miracol.

Finalul concertului e simplu. Cel mai straniu „bis” posibil. Levon Helm se întoarce pe scenă și cîntă nu mai puțin de 30 de minute singur, abia apoi ceilalți membri ai trupei urcînd și ei, din nou, pentru un jam care s-a terminat la 2 dimineața. Sfîrșitul cîntării a fost și sfîrșitul The Band. Robbie Robertson s-a apropiat de microfon, obosit, și a spus „Mulțumim, noapte bună.” Și apoi: „Adio”.

Dar m-am luat cu vorba, altceva voiam să spun: The Band, numele trupei care și-a luat rămas bun cu acest concert, e cu adevărat Trupa, cea care i-a adunat nu doar pe cei care atunci erau încă tineri, faimoși și nemuritori. Ci și pe noi, ăștialalții, cei simpli și anonimi, dar tot tineri și la fel de veșnici, atunci, cînd dansam cu viața în pași de vals.