Acum ceva vreme, un amic m-a întrebat dacă îmi iubesc orașul. Brusc și într-un mod pueril infatuat, am răspuns un „da” cu majusculă. Spre norocul meu, amicul nu m-a luat la bani mărunți, cum ar face-o de obicei cînd i se trîntesc asemenea răspunsuri categorice. Dacă ar fi făcut-o, aș fi dat în bîlbîială și aș fi adus, doar ca să nu ies șifonata din discuție, argumente sentimentaliste. Că mama, că bunicii, că străbunicii, că străduțele, că aerul de altădată. Lucruri concrete, de genul: e un oraș prietenos, are parcuri, are spații pietonale etc... n-aș fi avut cum să le înșir. Dar prietenul n-a insistat, ci mi-a spus, cu o oarecare bizară melancolie, că mă invidiază. Mi-a spus că și-ar dori și el să spună asta despre orașul lui.

Deși am răsuflat ușurată că nu m-a chestionat mai mult, întrebarea sa „Tu îți iubești orașul?” mi-a stăruit în minte. Căci, într-adevăr, de ce mi-aș iubi eu orașul?

Este Bucureștiul un oraș pe care să-l poți iubi în mod real, în ciuda prezentului său jerpelit, sau ești, mai degrabă, îndrăgostit de el doar în capul tău?

Am ieșit, așadar, pe stradă, chitită să-mi răspund la întrebare. Pe Magheru, ca întotdeauna, vînzoleală pestriță. Tocuri înalte și încăpățînate să-și mențină demnitatea în ciuda pavajului stricat. Teniși zglobii, mult mai potriviți zburdatului peste gropi. Biciclete tupeiste. Trotuar înghesuit între un trafic isteric și clădirile cu bulină. Peste fostul cinematograf Patria, cu zidurile sale înfricoșător de zdrențuite, tronează, cu negîndită ironie, o reclamă mare, albă și luminoasă, care te îndeamnă să-ți cumperi o cremă-minune pentru un ten perfect. Mai încolo, un second hand te întîmpină cu cîteva baloane dezumflate și jalnice. Multe boutique-uri cu mîncare. Mici inovații cu aer de oraș-cochet. În fapt, o imagine de bazar de periferie care se accentuează cu cît urci mai mult spre Unirii. Mult praf și un aer care devine aproape irespirabil înspre vară, contrastant cu imaginea celor cîteva panseluțe plantate recent pe un petic de pămînt, în fața unei cafenele.

O bătrînă care stă, la marginea aglomerației, într-un scaun cu rotile, ca un soi de spirit al orașului care își contemplă, din afară, propria degradare.

Mă opresc și eu, mai încolo, lîngă o o perfectă definiție vizuală a orașului meu: o clădire elegantă, pe fațada căreia stă lipit un anunț. Pe marmură neagră, o foaie albă: „Atenție, cade tencuiala”.

Nu e Bucureștiul nostru întocmai ca acele clădiri vechi cărora le cade tencuiala, în ciuda spoielilor? Arată el a oraș european, sau e, mai degrabă, o încropire de capitală? Centrul vechi se dărîmă, bulevardele centrale arată ca o piață volantă: magazine care se tot deschid și se tot închid. O aglomerație grăbită și nervoasă care se retrage, la răstimpuri, în refugii „drăguțe”. Cîteva librării, cluburi și cafenele, în care ne clădim iluzia că trăim într-un oraș cu standarde europene.

Bineînțeles, după o asemenea promenadă, taman prin Centru, înclini să spui că, de fapt, nu-ți iubești orașul. Cum poți iubi pavajele lui sparte, murdăria dezolantă, dezordinea vizuală?

Cu toate astea, un „ceva” nu te lasă să renunți. Probabil melancolia replicii „Mi-aș dori și eu să-mi iubesc orașul”. Și-ți dai seama că există în tine o revoltă care nu te lasă să-ți abandonezi orașul. Bucureștiul este, într-adevăr, un oraș îmbolnăvit de nepăsare, de interese administrative, de toată urîțenia celor care, deși au fost votați să aibă grijă de el, l-au chinuit, ani de-a rîndul, mandat după mandat.

Dar, dacă te-ai dezice și tu de orașul tău, dacă ai ridica nepăsător din umeri, spunînd că detești Bucureștiul, n-ai da, oare, pînă la urmă, apă la moară tuturor acelor ipocriți care, deși și-au declarat de la tribună amorul, promițîndu-i Bucureștiului marea cu sare, l-au lăsat, mai apoi, să pice în baltă?