Black vanilla se numea aroma și, acum mai bine de zece ani, nu erau de găsit nicăieri în București lumînări care să-o aibă. Se voia a fi un cadou surpriză pentru cineva cu care mă întîlneam în acea vreme (și care mai mult ca sigur că uitase că a afirmat că și-ar dori așa ceva). Cadoul, prin urmare, avea să-mi confere un rol favorabil, acela de persoană extrem de atentă la detalii.

Mă tot întreb dacă dăruim pentru că vrem să facem o bucurie unui om drag sau dintr-o nevoie nemărturisită de a fi primi apreciere. Apreciere pentru felul în care știm să alegem cadoul, pentru atenția acordată destinatarului, pentru lipsa noastră de zgîrcenie, pentru inventivitate sau umor. E posibil ca, în mare parte, în spatele ambalajului foșnitor și a fundei cu nod dublu să se ascundă o dorință de a fi acceptați sau, de ce nu, chiar iubiți. Ce ne împinge să ne amestecăm în iureșul care, de Sărbători, întoarce magazinele pe dos o fi tocmai ideea că, dacă infiltrăm în spațiul intim al cuiva cît mai multe obiecte alese de noi, ne vom găsi un loc și în gîndurile lui.

Am crezut asta multă vreme, așa că am dăruit obiecte care să fie folosite zilnic, de la parfum la portofel și de la haine la cartea de pe noptieră. Am avut grijă să rămînă acolo, toți vrem să lăsăm o urmă cînd trecem, fie și numai cu pantofii de dans, prin viața celuilalt. Mă îndoiesc însă că scopul a fost atins, de cele mai multe ori povestea care însoțește un dar este numai în mintea celui care îl alege. Acum mi le amintesc ca pe niște lucruri pe care le-am pierdut la partaj, așa cum s-a întîmplat cu festivaluri la care nu mai pot merge pentru că le-am trăit cu altcineva, orașe pe care nu mai sînt în stare să le vizitez fără să văd zîmbete și umbre peste tot sau săli de cinema unde nu mai am tăria să intru cumpărînd un singur bilet. Cadourile pe care un om ți le aduce, cu prezența lui, în viață, se pare că sînt temporare, ca niște jucării pe care le poți doar încerca cît ești într-o vizită, nu și lua acasă.

Ce m-a zguduit cînd am văzut filmul Joker și cu ce voi rămîne, dincolo de tot ce s-a scris despre mesajul social și violența lui exagerată, au fost poveștile pe care protagonistul le inventa. Cele în care nu era singur. M-am gîndit la toate momentele în care atîția oameni singuri și-au croit în imaginație pe cineva alături. Cel mai de dorit cadou rămîne să acorzi timpul și prezența ta. Poate fi ambalat în tot felul de moduri: spunînd cuiva care e trist că ajungi la el în 30 de minute, petrecînd cîteva ore pe drum numai să întîlnești o anume privire prin aburul unei cești de cafea, dormind cu telefonul lîngă tine pentru că ai promis că vei răspunde oricînd sau avînd mereu pregătită o pungă cu cele mai bune napolitane din lume, de savurat în timp ce te uiți la sporturi de iarnă. Asta se întîmplă cînd cadourile sînt mai mult despre ce este, nu despre ce face un om.

Într-un final, am ajuns să comand lumînarea black vanilla de-a dreptul de peste ocean. Probabil că și pe Marte aș fi ajuns, dacă ar fi fost singura modalitate de a dovedi că pot fi un magician. Cadoul a avut același efect ca unul luat de la alimentara din colț și, din toate, nu a rămas decît o poveste de spus, una despre lucrurile nebunești pe care le facem ca să fim văzuți. Portofelul, parfumul și cartea de pe noptieră au intrat în rutina zilnică și, probabil, n-au mai amintit de mine deloc.

Nu mai am probleme în a ocupa un singur loc în sălile de cinema (e drept că plasat în altă parte). Întreb mai des „vrei să ne vedem?” și îmi asum că aș putea primi orice răspuns. Ambalez o pungă cu cele mai bune napolitane din lume într-o poveste care foșnește și sînt gata oricînd să-i dezleg funda imaginară, cu nod dublu, ca să le savurez alături de cineva, în timp ce mă uit la sărituri cu schiurile.

Foto: wikimedia commons