De fiecare dată cînd plec la mare, pe drumul spre Eforie Sud, întorc instinctiv capul în dreapta și încerc să deslușesc dacă mai sînt oameni pe plaja de la Techirghiol. Pînă în „89, an de an mergeam cu ai mei în Eforie Nord și, din zece zile cît stăteam pe acolo, o zi era rezervată Băilor Reci de la Techirghiol.

De la primele ore ale dimineții, eram la coadă cu mama și cu tata, așteptînd să se deschidă băile minune. Un „Nu mai vreau aici!” urlat de un băiețel ce era strîns ținut de mînă de tatăl lui sau un „De ce venim și azi?” smiorcăit de o fetiță ce trăgea de fusta mamei reprezentau atmosfera generală de la coadă. Se deschideau Băile Reci, plăteai o sumă derizorie și intrai pe un culoar lung. Bărbații și băieții o luau la stînga, femeile și fetele, la dreapta. Pentru că aici se practica nudismul și era mare rușine, totuși, să stea laolaltă femei și bărbați. Plaja era despărțită printr-un zid înalt care se prelungea mult în largul apei, pentru ca nu cumva ochi de om să vadă ceva necuviincios. În mijlocul plajei, de o parte și de alta, adică la femei și la bărbați, erau două spații de depozitare din beton în care era turnat periodic nămol proaspăt scos din lac. Pentru mulți copii, mersul la nămol era o corvoadă, nămolul în sine fiind o scîrboșenie neagră și uleioasă, cu miros puternic de pește împuțit (de fapt, hidrogen sulfurat) și cu care erai dat cu forța, pe tot corpul, pe principiul că face bine articulațiilor, chiar dacă n-aveai probleme. Așa, preventiv. Cu lacrimi în ochi, sperai să se usuce cît mai repede la soare (așa-zisa metoda egipteană) și cînd simțeai că începe să crape pe tine, o zbugheai în apă. Acolo, alt chin, lacul fiind plin de niște chestii soioase ce pluteau, un fel de viermișori morți, de fapt, niște crustacee care, în combinație cu o algă, produceau nămolul atît de rîvnit. Era un chin să te speli, darămite să mai și înoți, stresat să nu cumva să înghiți asemenea scîrboșenii.

În schimb, singura distracție de după „nămoleală” era… shopping-ul. Pe treptele culoarului, poloneze, cehoaice, rusoaice și bulgăroaice, mai toate plinuțe, își etalau produsele de vînzare. Multe la mîna a doua, care arătau impecabil, dar și produse noi-nouțe. Fuste, rochii, pantaloni, metraje, perdele, sticle de coniac, pachete de cafea, ciocolată, bijuterii, țigări, radiouri, mini-televizoare alb-negru ce intrau cu ușurință într-o sacoșă și alte zeci de mărunțișuri care nu se găseau în România decît la magazinele din hoteluri, destinate doar turiștilor străini. Toate îți luau instantaneu ochii. Unii mai rupeau o boabă de rusește, dar cînd nu te înțelegeai cu vînzătoarele, prețurile ți se desenau pe nisip. Se negocia la sînge, ajungînd să iei la jumătate din prețul cerut inițial. În general, femeile plecau fericite, cu sacoșe pline cu produse; bărbații, în schimb, erau mult mai cumpătați. Dintr-odată, timpul se oprea în loc pentru copiii mînjiți cu ciocolată, care uitau brusc de lacrimile și nămolul de dimineață. Cu greu se mai urneau spre case.

În ziua următoare o luai de la capăt cu atmosfera de plînsete sau te duceai pe plaja din Eforie Nord. Cînd credeai că ai scăpat cu bine de nămoleală, apăreau, de nu știu unde, femei cu basmale și fuste lungi și înflorate ce te-adînceau din nou într-un coșmar: „Vînd nămoool! Face bine la articulații!”

Foto: adevarul.ro