Cum am devenit insensibili? Propun trei pași simpli: Facebook, blazare și ignoranță. În credința că nimeni nu-i de nasul nostru, ne transformăm în exemplare incredibil de singure. Ne retragem în pătrățica noastră cu înfumurarea învingătorului, cînd, de fapt, nu a existat vreo luptă.

Școlarizarea emoțională se face, mai nou, direct pe Facebook. Primii pași în a simți îi faci apreciind, adorînd, rîzînd cu noua opțiune care înlocuiește mult doritul dislike. Gama de sentimente se lărgește cînd vine vorba de actualizarea știrilor: de la iubit la dezamăgit, de la energic la adormit, culminînd cu extremele enervat și sătul pînă peste cap. Bine că avem încă voie să afișăm extreme, că altfel am „empatiza” fericiți în stil internautic.

Cum să ne dezvoltăm noi conștiința de sine într-un asemenea context? Cine ne ajută să ne înfrînăm instinctele încă animalice? De unde să învățăm cum să ascultăm și mai ales pe cine? De unde luăm fileul acesta care să separe ce și pe cine?

Ajungem la un retard la nivel emoțional, nicidecum intelectual, după cum afirmă Codrin Liviu Cuțitaru în „Prezentul discontinuu”, iar la proba incriminatorie îi găsim, simplu, vinovați pe alții. Nu ne-a învățat încă nimeni cu ce ne sîntem datori  nouă. O explicație neîmprumutată din vecini, ci fabricată în adîncul nostru ar putea fi soluția.

Dacă am reflecta într-atît de departe, ce-ar mai crede alții? „Niște simpli nebuni.” Mai bine hai să ne uităm cu toții prin aceeași gaură a cheii și să mimăm cu indiferență că le știm pe toate. Howard Gardner, în Frames of mind, vorbea de inteligențe personale. Vi se pare poate ciudat că ar exista ceva atît de capabil să ne despartă și să cearnă anumite valori. Nu uitați, se numesc emoții!

Sau poate că n-avem nevoie de omul ăsta sentimental, de cînd a simți a ajuns o măsură a vulnerabilității. Și așa, în confruntarea cu psihologii, aflăm că tot mai mulți oameni sînt incapabili să vorbească între ei, darămite despre ei sau despre sentimentele lor. Daniel Goleman analizează acest fenomen în cartea sa Inteligența emoțională, pornind de la termenul psihiatrilor „alexitmie” (grecescul a- lipsă; lexis- cuvînt și thymos- emoție). „Plăcerea de a te povesti ție însuți”, așa cum se intitulează jurnalul lui Julien Green, devine incapacitatea de a te mai povesti. Cel care a inventat termenul în 1972, Peter Sfineos, doctor și psihiatru de la Harvard, îi descrie pe cei în suferință: „Ei dau impresia că sînt altfel, niște extratereștrii care au picat de pe o cu totul altă lume și au fost parașutați în mijlocul unei societăți dominate de sentimente”.

Henry Rooth, în Call it sleep, spunea că „dacă poți exprima în cuvinte ceea ce simți, înseamnă că acel ceva îți aparține”. Țineți minte, cuvinte, nu emoticoane sau noua gamă de reacții: ador, haha, uau, tristețe, furie. Poate ar trebui să învățăm să ne placă ceva în afara șablonului. Să construim din cuvinte puține pe fundamentul empatiei deschizînd portița către noi și poate vom întîlni și alți oameni pe coridor. Atunci poate se va trezi și moralitatea care, după cum afirmă Martin Hoffman, ar avea rădacinile în simpla empatie. Simțind în celălalt parte din tine în altă formă se produce apropierea. Fără judecăți de valoare într-o lume a principiilor inversate. Doar simțire!

În lipsa unui alfabet emoțional, la care din următorii poli ne aflăm: izolare, furie, agresivitate? Dar măcar sîntem protejați de pătrățica noastră. Coborînd dintr-un spațiu vidat într-un spațiu deschis ne simțim stingheri să apelăm la resursa noastră cea mai de preț. Așa că negociem, punem suficiente bariere ca să nu ne simtă celălalt că sîntem slabi și ne întoarcem victorioși pe ziua de azi.

Dar mîine, repetăm? Începe să ne placă scenariul... Așa-i?

Foto: wikimedia commons