Blogurile vechi sînt ca jurnalele vechi, păstrează în ele prostiile pe care le scriai acum o mie de ani. Cum ar fi rîndurile astea, scrise în februarie 2009, între zidurile betonate ale unui campus din Lyon: „Debutul celor de la Fanfarlo. Cam prea Arcade Fire&Beirut şi prea puţin Fanfarlo. Însă Bowie i-a pus pe top tenul lui cu muzică nouă. O fi ştiind el ceva”. Evident, Bowie ştia. După cîteva săptămîni de ascultat Reservoir, mi-au ieşit toate aerele din cap şi-am început să nu mai pot ieşi pe stradă dacă n-aveam în căşti fanfara asta de buzunar, „The Walls Are Coming Downs” mă-mpingea uşor de umeri (apropo, clipul e făcut de Iain Forsyth şi Jane Pollard, cei care-au regizat anul ăsta 20,000 Days on Earth, documentarul despre Nick Cave care a făcut valuri la Sundance şi Belin, şi pe care sper să-l vedem şi la TIFF), cu „I’m A Pilot” decolam, la „Comets” eram deja cinci metri deasupra trotuarului, la „Luna” vedeam oraşul de sus, Ronul, mătăsăriile, bouchon-urile cu cîrnaţi de gîscă, parcurile cu sticle de vin roşu în mîinile puştanilor, penişele cu muzici live pînă a doua zi dimineaţa. Am păstrat trompetele, mandolinele, viorile londonezilor de la Fanfarlo vreo trei ani în mp3 player, ceea ce s-a mai întîmplat doar cu albumele de debut de la Django Django şi Alt-J. 

În 2012 şi-au schimbat producătorul şi au scos Rooms Filled With Light, cam prea electro-cutezător pentru gustul meu, anul trecut au revenit cu un EP, The Sea, iar eu am descoperit că se poate dansa în lift (pe „A Distance” – se mişcă puţin cabina, e ca la Disneyland). În sfîrşit, anul ăsta a apărut al treilea album, Let’s Go Extinct (se poate asculta pe Soundcloud), o explorare, zic ei, a „evoluţiei umane şi a viitorurilor posibile”, o simfonie, zic eu, a dispariţiei noastre inevitabile. „Myth of myself (A Ruse To Exploit our Weaknesses”) e o minunăţie de 4 minute şi jumătate, din familia bună a lui Reservoir, iar Let’s Go Extinct se dovedeşte a fi cel mai bun album de pînă acum marca Fanfarlo, cel mai matur, mai ambiţios, mai cosmic. „Sclipitor, vesel, contagios”, scrie Uncut în numărul din aprilie, „sfîrşitul vremurilor n-a mai sunat niciodată atît de dulce”, scrie Q Magazine.

Fanfarlo cîntă miercuri seară în Control şi nu m-aş mira ca, după concert, să ne-aştepte în curte o navă spaţială, în care să ne urcăm cu toţii şi să cîntăm în cor, la mare distanţă de pămînt, „Ground control to Major Tom”.